Palatul Ştirbei, iarăşi

În ziua de 25 noiembrie, cînd a avut loc şedinţa Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, la intrarea în Ministerul Culturii era o manifestaţie de protest în legătură cu subiectul pe care urma să-l discutăm, numit în limba birocratică "avizare complex multi- funcţional Calea Victoriei nr. 107-109". Aşadar, pentru a patra sau a cincea oară, se dădea lupta pentru Palatul Ştirbei. Nu s-a mai întîmplat niciodată ca şedinţele noastre să suscite un interes public aşa de hotărît. Chiar dacă erau acolo numai cîţiva tineri cu pancarte şi bannere, care veniseră să ia apărarea monumentului istoric ameninţat, pe cînd jandarmii care-i supravegheau ("Vă rog, eliberaţi calea de acces!") erau mai numeroşi, mi-a făcut plăcere să văd că există o mişcare spontană de revoltă faţă de această desfigurare a Capitalei, stradă cu stradă, casă cu casă, la care sîntem martori. Sper că am încă voie să spun cît mă dezgustă pofta nesăţioasă de cîştig a noilor îmbogăţiţi care s-au apucat să speculeze metrul pătrat de teren în centrul Bucureştilor. Aşa devine cineva, nu comunist, ci anarhist! Calea Victoriei este cea mai veche axă de reprezentare a oraşului. De pe cînd ea se mai numea Podul Mogoşoaiei, aici a fost casa lui Barbu Dimitrie Ştirbei. Fiindcă el a fost domn al Ţării Româneşti (1849-1853 şi 1854-1856) înseamnă că s-a păstrat un palat domnesc, vechi din 1835. L-am văzut ani de zile, adăpostind ba un muzeu, ba altul, nu credeam că va fi vreodată restituit moştenitorilor ultimului proprietar adevărat, Barbu Al. Ştirbey (1872-1946), dar ne bucuram că el există. De cînd, după recuperarea legitimă, a fost cumpărat de un domn Popescu, este lăsat în paragină. Clădirile anexe care ocupau o parte a spaţiului dintre străzile Banului şi General Budişteanu au fost demolate acum un an, deşi erau considerate monumente istorice, aparţinînd aceluiaşi ansamblu cu reşedinţa familiei princiare. Era de atunci clar că "investitorul" are intenţia de a construi acolo, în spatele palatului, pe locul fostei grădini din care nu mai rămăsese demult nimic, un bloc de o înălţime disproporţionată (se vorbea de 80 m). Avînd în vedere că palatul are 15-20 de metri înălţime, se înţelege, chiar fără fotografia proiectului, că ar apărea o construcţie masivă. Ea va domina palatul, închircindu-l, şi va ocupa cea mai mare parte din terenul lăsat liber prin evacuarea ruinelor cramei şi beciurilor, ceea ce va produce alt efect foarte grav, împlîntarea unei faţade moderne între casele bătrîneşti, cu cîte o fîşie de grădină în faţa lor, care se întind de-a lungul străzii General Budişteanu (zonă protejată). Acea ţesătură istorică dintre răspîntia de la catedrala catolică (să nu mai vorbim de ea!) şi biserica Manea Brutarul este formată din case doar cu parter sau parter plus un singur etaj. De aceea a fost necesar ca arhitecţilor care au prezentat un nou proiect, zilele trecute, să li se atragă atenţia să reconsidere relaţia cu monumentele istorice din jur, să lase o retragere de la stradă şi o distanţă faţă de palat suficiente. Ideea de a plasa între palat şi viitoarea clădire un atrium cu acoperiş de sticlă, eventual mobilat cu statui (!), este de cel mai prost gust. Dar o întrece soluţia găsită pentru apropierea dinspre Calea Victoriei către faţada principală: un parviu coborît sub nivelul străzii, de unde se intră în primul subsol, din cele cinci care ar trebui scobite în pămînt. Mi-e cu neputinţă să cred că această ispravă de cîrtiţă dementă n-ar pune în pericol monumentul de alături. Întrebînd ce destinaţie li se atribuie şi subsolurilor, şi noii clădiri, răspunsul a fost vag: magazine şi funcţii culturale... Chestia asta am mai auzit-o şi cînd se negocia turnul de lîngă Sf. Iosif. Dialogul cu reprezentanta biroului de arhitectură implicat în marele proiect s-a desfăşurat în prezenţa presei. Dezbaterea care a urmat între membrii Comisiei a dus la o concluzie negativă, dar provizorie. Nu-mi îngădui să spun aici decît că am fost singurul care a susţinut că spaţiul în discuţie nu este edificabil. Orice s-ar construi ar ascunde monumentul istoric, unica destinaţie acceptabilă fiind refacerea vechii grădini. De ce mai există Comisia noastră dacă nu îşi îndeplineşte datoria de a apăra monumentele pe care le avem în pază? Mi se spune că legea îl protejează pe dl Popescu, care nu trebuie să rămînă păgubit cu banii pe care i-a cheltuit. Ei, eu cred că dl Popescu a făcut o imprudenţă cînd s-a repezit să cumpere. A aprobat Primăria, a aprobat Secţiunea de Urbanism, sînt şi printre colegii mei unii care se spală pe mîini, chiar dacă ele nu vor fi mai curate. Totuşi, sîntem răspunzători împreună. O concesie azi, adunată cu alta mîine, ar strica şi ce se mai poate încă salva.