La întoarcerea de la expoziție
Nu trece o săptămînă fără ca Muzeul Ţăranului Român să anunţe spectacole, conferinţe, filme, aşa încît nu vom exagera spunînd că el a devenit cel mai cunoscut centru al vieţii culturale bucureştene. O dovedeşte marele număr al celor care-i calcă pragul, chiar dacă unii sînt atraşi de librăria Cărtureşti, care şi-a deschis un sediu acolo, iar alţii (oare neapărat alţii?) de tejghelele din curtea din spate, încărcate de produsele unei gustoase bucătării ţărăneşti. În sala de la subsol, unde eram aduşi cu de-a sila la diverse şedinţe cu care propaganda oficială îşi făcea programul, se adună cu regularitate un public cinefil.
De data asta, m-am dus să văd expoziţia „Spaţiul modernităţii româneşti 1906-1947“, o splendidă prezentare, critic interpretată, a arhitecturii româneşti din prima jumătate a veacului trecut. Textele placardate care comentează desenele şi fotografiile atrag imediat atenţia: exactitatea riguroasă a informaţiei şi bunul-simţ al judecăţii sînt calităţi pe care nu le întîlnim des şi pentru care sîntem recunoscători. Ele aparţin dnei Carmen Popescu, comisar general al expoziţiei, autoarea cărţii Le style national roumain. Construire une nation à travers l’architecture – o teză de doctorat în Franţa care, ca studiu de istorie culturală, arată o cunoaştere adîncă a subiectului. Zilele trecute, a apărut încă un volum cuprinzînd contribuţiile mai multor cercetători pe aceeaşi temă, iniţiat şi îngrijit de dna Carmen Popescu.
Nu se poate spune îndeajuns cît de nou este demersul găzduit acum de Muzeul Ţăranului. Tendinţele caracteristice care au străbătut arhitectura celor patru decenii sînt ilustrate de mărturii adunate în jurul a trei nume: Paul Smărăndescu, Henriette Delavrancea-Gibory şi Octav Doicescu. În total, 137 desene de arhitectură şi documente fotografice provenind de la Biblioteca Naţională – pentru Smărăndescu, de la Muzeul Ţăranului – pentru doamna Gibory şi de la Uniunea Arhitecţilor – pentru Doicescu. Faptul că cele trei instituţii adăpostesc aceste arhive este o victorie a memoriei, un certificat de nobilă civilizaţie. Să zicem că Doicescu era cunoscut, datorită cartierului de la Herăstrău (parcelarea UCB Bordei) pe care l-a construit în 1936, dar Henriette Delavrancea era mai mult un nume, iar de Smărăndescu cine-şi mai aducea aminte?
Una din ideile originale pe care este organizată expoziţia este evocarea interiorului în care aceşti artişti au creat. Intimitatea atelierului, mobilierul purtînd sigiliul epocii sînt nespus de grăitoare. Ba, pentru a introduce chiar un element de decor caracteristic, într-o vitrină sînt ceramici de Nora Steriade. În aceeaşi zi, frunzărind vechi scrisori de familie, tocmai dădusem peste plicuri de la Vila Nora din Sinaia. Tot aşa, văzînd fotografii din casa Smărăndescu cu canapeaua din salonaş într-un cadru de lemn sculptat în stil popular, am înţeles de ce în salonul de la Văleni tronează o canapea cu acelaşi tip de ramă pe care bunicu-meu o comandase la o şcoală de meserii din Cîmpulung.
După stilul Beaux-Arts, reprezentat de Smărăndescu, „arhitect diplomat de guvernul francez“, a venit un avînt modernist în perioada interbelică în care românii, dezrobiţi de grija zilei de mîine, reaşezau rosturile societăţii lor – vezi cartierele muncitoreşti concepute de Horia Creangă şi Octav Doicescu – sau îşi simţeau stimulată pofta de a se distra. Drept care, ultima sală a expoziţiei e plină de reclame, de fotografii de piscine sau de planuri de cabane: atmosfera din Jocul de-a vacanţa şi din Accidentul lui Sebastian. Vizitatorului i se oferă pe un ecran de televizor jurnale cinematografice în care, dacă nu te pierzi în învălmăşeala care curgea pe Calea Victoriei de la Capşa spre Dragomir Niculescu, poţi să caşti gura la inaugurarea Academiei Militare, de Carol al II-lea şi Tătărescu. Cîte lucruri neştiute sau uitate! Că Grozăveştii sînt opera lui Doicescu, sau că blocul Băicoianu a fost proiectat de Henriette Delavrancea, de pildă – sînt repere de istorie bucureşteană care ies astfel la iveală.
Nimeni nu pleacă de la această expoziţie fără dorinţa de a reveni.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
