La originea urbanismului bucureștean

Acest urbanism a cărui sarcină, mai grea astăzi decît oricînd, este a pune rînduială într-o capitală răvăşită, care ar vrea să fie şi veche şi nouă de tot, a început cu Cincinat Sfinţescu înainte de Primul Război Mondial, şi amintirea acestei personalităţi ar trebui împrospătată din cînd în cînd. Dar pe lîngă el au mai fost şi alţii, care şi-au pus problema modernizării Capitalei în România Întregită. O modernizare cumpănită, ca o continuare a unei dezvoltări organice pe care ei o citeau în planul oraşului, de la o etapă istorică la alta. Unul dintre aceştia a fost Spiridon Cegăneanu (1880-1973), cunoscut ca elev al lui Mincu, căruia i-a rămas credincios în opera sa de arhitect. Ea este ilustrată de casa din Piaţa Romană, măiestru construită în 1913 pentru un critic literar şi de artă, Nicolae Petraşcu, al cărui frate, Gheorghe, pictorul, a găsit tot acolo adăpost. Pentru noi, aşa cum o vedem astăzi, casa ne trezeşte în minte numele contemporanului nostru Al. Beldiman, autorul exemplarei restaurări, mai degrabă decît pe acela al lui Cegăneanu, uitat încă din timpul îndelungatei sale vieţi. 

Ceea ce vom reţine aici din opera sa scrisă este un articol publicat în 1926 în revista Societăţii Arhitecţilor Români (Arhitectura, V, pp. 12-19). Acolo, Cegăneanu îşi propunea să lămurească, în lumina cercetărilor de pînă atunci, „liniile mari de dezvoltare ale oraşului Bucureşti“. Săpături arheologice încă nu se făcuseră, ele vor începe cu Dinu V. Rosetti, după întemeierea Muzeului Municipal în 1929, avînd să continue cu şantierul ale cărui rezultate au apărut în 1958-1963 în cinci volume. Explorarea lui Cegăneanu se baza pe o experienţă personală a vechilor cartiere din sud şi est: el citează şanţul care „acum 35 de ani se mai vedea pe la bariera Vergului şi spre Vitanu“ şi resturile unui zid de centură din vremea lui Matei Basarab, aflat între bisericile Sfinţi şi Olari. El mai avea la dispoziţie planurile Sulzer şi Borroczyn, precum şi stampe din secolul al XVIII-lea. Numai dificultăţile întîmpinate atunci, pentru a stabili pe hartă întinderea treptată a aglomeraţiei bucureştene, mai interesează în această parte a articolului. 

Dar Cegăneanu a expus şi vederile sale despre „situaţiunea actuală“. De pildă, el critică amplasarea Gării de Nord şi a gărilor Obor şi Filaret – prima fiindcă, dacă ar fi fost instalată în centru, ar fi stimulat dezvoltarea edilitară „între Calea Victoriei şi Calea Moşilor“, celelalte deoarece fuseseră alese zone de periferie rurală la acea dată. Îl mai nemulţumea şi Bdul Dinicu Golescu, „un bulevard drept, fără legătură imediată cu Calea Griviţei, pornind din spatele gării la Bdul Elisabeta“, o arteră inutilă (şi costisitoare, din cauza exproprierilor), căci „de 60 de ani pasagerii vin şi pleacă prin Calea Griviţei“, unde găseau hoteluri şi un comerţ intens. De asemenea, cele două axe de comunicaţie est-vest şi sud-nord, care nu erau încă terminate, sînt şi ele criticate, „din cauză că au fost rău începute lucrările la unul (Bdul Colţea) şi împiedicate la celălalt prin diverse grădini şi clădiri publice (Bdul Carol)“. Bdul Carol nu ajunsese pe atunci pînă la întretăierea cu Calea Moşilor, Bdul Colţea (Lascăr Catargiu – Ana Ipătescu şi iar Lascăr Catargiu) pornise din Piaţa Victoriei, încă de la 1894, şi se preconiza ca el să se întîlnească în Piaţa Romană cu Bdul I.C. Brătianu, aşa cum s-a şi întîmplat cînd la acesta din urmă s-a adăugat porţiunea care se cheamă acum Gh. Magheru. Cegăneanu credea însă că „acest bd. era mai bine să se unească cu Calea Victoriei unde se termină actuala sa parte comercială, cam pe la Biserica Albă, urmînd să continue spre Şosea pe Calea Victoriei“. Altă propunere căreia nu i s-a dat atenţie ar fi fost ca Bdul Elisabeta „de la Cişmigiu s-ar fi ramificat în două, legînd de o parte calea populată şi comercială a Rahovei, iar de alta Calea Griviţei, rămînînd legătura cu Cotroceni prin străzi de mică importanţă“. Creşterea populaţiei Capitalei pînă la două milioane de locuitori era prevăzută, deşi linia de centură recomandată ar fi închis un spaţiu desigur insuficient: Basarab – Ştefan cel Mare – Mihai Bravu – Văcăreşti – Foişor – Filaret – Panduri – Grozăveşti. 

Concluzia: „Nici pentru prezent, nici pentru viitor nu există un plan de lucrări bine conceput, în acord cu toate problemele oraşului.“  

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.