Ce se va alege de oraşul nostru?

Timp de cinci ani, am căutat să atrag atenţia asupra siluirii oraşului de către elanul constructiv pe care l-au declanşat noile condiţii economice şi sociale. O voi face şi aici – pentru a cîta oară? –, sperînd că se va trezi în sfîrşit conştiinţa celor care au în mîinile lor soarta Capitalei.

În ultimele două decenii, vedem cum, în diverse puncte ale hărţii Centrului Istoric, vechi clădiri, neîncăpătoare pentru posibilităţile de îmbogăţire pe care le rîvneşte un proprietar, de cele mai multe ori recent, sînt înlocuite de turnuri de beton şi sticlă plăsmuite după modele străine. Se distruge astfel o identitate istorică. Ea nu era făurită în Evul Mediu, ca în numeroase şi fericite cazuri din Occidentul căruia ne dăm silinţa să-i imităm doar ultima faţă. Mai întîi, fiindcă societatea românească n-a avut nici libertatea, nici mijloacele care au îngăduit acolo splendori de arhitectură inimitabile, apoi fiindcă, în afară de distrugerile aduse de războaie sau cutremure, substituirea unei fizionomii a oraşului cu alta, mereu alta, a rezultat din silinţa pe care şi-au dat-o oamenii locului de a recupera mereu întîrzierile faţă de o lume care, dincolo de graniţele noastre, reprezenta puterea sau bunăstarea. Cel mai adesea, modelul se găsea în Occident, dar să nu uităm nici Casa Scînteii sau labirinturile de blocuri care au aplicat peste Bucureşti o mască sovietică. Cu excepţia acestui episod, care pare încheiat, „Fata Morgana“ urmărită în continua ei retragere invita la occidentalizare, pe care ai noştri, o generaţie după alta, au recunoscut-o echivalentă cu modernizarea.

Mi se va spune că aceeaşi logică ne condamnă la încă o transformare. Sub Carol I s-au dărîmat turnul Colţei şi biserica lui Matei Basarab de la Sărindar, sub Carol al II-lea marile proiecte urbanistice au cerut şi ele, ca preţ al lor, sacrificarea unor elemente ale vechiului oraş care aveau o indiscutabilă valoare culturală. Au venit dictaturile, una după alta. Legionarii n-au avut timp decît să dea Pieţei Unirii de astăzi numele de 6 Septembrie, data loviturii de stat prin care-l înlăturaseră pe regele detestat de ei, şi Dacia – bulevardului Vintilă Brătianu, Antonescu a ordonat demolarea casei Cantacuzino-Moruzi de pe Calea Victoriei, de care avea nevoie pentru deschiderea spre Gara de Nord, realizată mai tîrziu de Ceauşescu. Acesta din urmă poartă responsabilitatea unor distrugeri fără seamăn. Ceea ce se întîmplă acum este că, în locul Statului care loveşte în dreapta şi în stînga spre a îndeplini o misiune modernizatoare, avem de-a face cu specula de terenuri, nesăţioasă de a cîştiga orice palmă de pămînt pentru construcţii rentabile. Aşadar, dacă s-ar întoarce printre noi „împuşcatul“, s-ar mîndri cu isprăvile noilor capitalişti. 

Problema este că, întorcînd iarăşi spatele trecutului, oraşul e îmbrîncit în anonimizare şi uniformizare. Din cauzele pe care le-am arătat, rămăseseră atît de puţine semne desluşitoare ale istoriei bucureştene. Le suprimăm şi pe astea, gata, s-a terminat! Lista oficială a monumentelor istorice cuprinde, la nivelul anului 2004, vreo cincisprezece „parcelări“ ca zone protejate, ceea ce nu împiedică, de altfel, intervenţii agresive care se strecoară ca excepţii. Cîte monumente istorice individuale? Socotind şi bisericile, vreo două mii, risipite prin tot oraşul pînă la periferiile sale. Păi, nu-i destul? va zice cititorul, fie că are un interes personal să dărîme „casa lu’ mama-mare“, ca să vîndă terenul liber unei firme, fie că, pur şi simplu, ştie de la televizor ce înseamnă Progresul. Nu, nu-i destul, fiindcă din 2004 s-au mai dărîmat unele case, le-a dat foc cineva peste noapte ori le roade paragina. Şi mai e ceva: casele cărora nu li s-a recunoscut calitatea de monument istoric, cu acte în regulă, n-au nici o şansă să scape. Sînt foarte multe care, cînd s-a întocmit lista, au fost trecute cu vederea, şi de această neglijenţă profită afaceriştii dezvoltării imobiliare. Chiar pentru imobile înscrise ca monumente istorice curg cererile de declasare.

Deci, singurul lucru de făcut este să se înţeleagă că, aşa cum toate bisericile construite înainte de 1834 au fost declarate monumente istorice (lege din 1919), tot aşa clădirile de arhitectură civilă dintre 1880 şi 1920, admiţînd că cele anterioare, cîte vor mai fi, erau deja protejate, trebuie să rămînă neatinse. Pentru asta, la orice schimbare de proprietate sau modificare a caracterului casei, va fi necesară condiţia unui examen de către un specialist autorizat. Cînd vorbim de aceste limite cronologice convenţionale, ţinem seama de faptul că Bucureşti, în măsura în care şi-a putut păstra un profil specific, întipărit în literatură şi în memoria publică, în ţară şi în străinătate, este oraşul care a existat în acea epocă. Ne plac sau nu, nu ne putem schimba părinţii. Iar sub ochii noştri se săvîrşeşte un adevărat paricid cultural.

Dacă o experienţă din vecinătate ne poate îngădui să prevedem viitorul cel mai plauzibil, uitaţi-vă ce a devenit Atena, supraîncărcată de circulaţia maşinilor, unde doar ici şi colo au mai rămas colţuri cu arhitectura neoclasică atît de dragă secolului al XIX-lea.  Andrei Pippidi  fost preşedinte al Comisiei Naţionale  a Monumentelor Istorice

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foto: R. Avram