Contra anonimatului
Întrebaţi pe un portar de la Universitate unde e oricare dintre bulevardele Brătianu sau Bălcescu, pe care le are sub nas, sau Magheru, care e numai ceva mai departe: n-o să ştie. Numele astea nu-i spun nimic. Dacă întrebarea despre nume care nu se învaţă la şcoală e pusă chiar unui trecător pe strada respectivă, rezultatul e acelaşi: adică oamenii îşi văd zoriţi de drum, un drum pe care, poate, au mai umblat de multe ori, fără să arunce o privire la plăcuţa care identifică şi explică. Cutare a fost „om politic“ sau „poet“ sau „general“ sau „medic“. Cu o intenţie educativă, tăbliţele ar putea avea înscrise şi datele biografice, ca să ştie omul cînd a trăit personajul respectiv, aşa cum am văzut că se face în străinătate. Dar pentru cine să se precizeze anii de naştere sau de moarte ai cuiva căruia nu i se reţine nici numele? Sigur că, pe de o parte, asta se întîmplă fiindcă populaţia din centrul Capitalei, unde străzile poartă asemenea nume, s-a schimbat. Deci, nu mai e vorba de o tradiţie, trecută de la părinţi la copii. Fie că oameni care locuiesc la periferia oraşului vin şi pleacă dintr-un cartier din care nu cunosc decît cuşca în care lucrează de dimineaţa pînă seara. Fie că, pur şi simplu, autohtonii centrului nu mai există: au murit sau au emigrat. Fie că şi numele s-au schimbat, adică au revenit cele pe care le avuseseră aceste străzi înainte să le schimbe comuniştii (Regina Elisabeta în locul lui Gheorghiu-Dej!). Ori, pe de altă parte, locuitorii de astăzi au un alt tip de cultură. Istoria care se predă acum în şcoli este anonimizată, fiind a maselor, nu a eroilor. Ea este şi abstractizată: contează procesele sociale şi economice. Ele nu sădesc nume în memoria ascultătorilor din bancă. În plus, aceştia se deprind foarte repede cu căutarea pe „gugăl“, care a înlocuit lectura, după cum le-a dat exemplu chiar Şeful Statului.
Aş fi crezut totuşi că alde Bălcescu ori Brătianu sînt destul de cunoscuţi. Nu pot să întreb de bieţii soldaţi, sergenţi sau chiar sublocotenenţi care şi-au „dat viaţa pentru patrie“, primind în schimb o stradă, fiindcă de ei n-a auzit nimeni.
Cu atît mai puţin simte cineva curiozitatea de a afla cine a locuit în cutare casă, sau unde a trăit o figură istorică. Tot trecutul oraşului şi al ţării (sau al lumii) nu mai interesează. Omul a încetat să se mai considere ca un capăt de şirag, sau ca verigă dintr-o înlănţuire de vieţi care, oricum ar fi fost privite de contemporani, aveau importanţă pentru descendenţi. E destul să deschidem o cronică medievală sau, poftim, evanghelia după Matei, şi vom găsi depănat firul generaţiilor, de-a lungul căruia fiecare nume şi locul său în această înşirare erau întipărite în memorie înainte să vină vremea scrisului. Astăzi, străbunicii sînt ultima bornă pe drumul îndărăt, deşi adeseori întoarcerea e şi mai scurtă. Aşa stînd lucrurile pentru istoria familiei, memoria colectivă este rezultatul unei selecţii care s-a făcut sub presiunea grupului social şi politic cel mai influent. Într-o societate ca a noastră, în care schimbarea socială s-a făcut rapid, prin două mari zgîlţîituri, fiecare la sfîrşitul unui mare război, continuitatea cu trecutul nu s-a mai simţit. Viaţa e dominată de mass-media, care te bombardează cu informaţii de actualitate. Pentru a înţelege valoarea unui vechi stil de construcţie, pe care unii vor să-l distrugă fiindcă nu seamănă cu modelul popularizat vizual de azi pe mîine, trebuie o cultură căreia îi întoarcem spatele. Iar legătura dintre unele clădiri „anacronice“ şi personalităţile care au trăit acolo sau chiar le-au dorit să arate astfel s-a pierdut, deoarece sensibilitatea la acele nume face parte dintr-o cultură care dispare.
Cu un argument invocat adesea spre a cruţa vechile case ameninţate cu demolarea nu mă împac. Se spune că păstrarea lor e necesară spre a-i atrage pe turiştii care-şi vor cheltui aici banii. Ca şi cum doar „înapoiaţii“ occidentali simt o curiozitate anormală pentru rămăşiţele unui trecut din care noi ne zbatem să ieşim. Unii împing perversitatea pînă la a lua avionul ca să vadă templele de la 1200 din Cambodgia. Nu ştiu ce să mai înţeleg. Blocurile de beton şi sticlă nu le imităm oare tot după Occidentul cu care încercăm să ne sincronizăm? Eu cred că avem nevoie de „monumentele istorice“ – deşi ale noastre sînt mai puţin vechi decît cele din străinătate – pentru noi înşine, pentru a ne regăsi.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
Foto: R. Avram
