Din alte vremuri

Am căutat pînă acum descrieri ale Bucureştilor de ieri şi de alaltăieri la călătorii străini care vizitau ţara noastră şi notau impresiile, nu toate favorabile, cu care s-au înapoiat în patrie. Mai rar avem mărturii ale românilor, care n-aveau de ce să le spună contemporanilor ceea ce vedeau şi ei cu ochii lor. Omul ale cărui amintiri le vom parcurge astăzi trecuse de optzeci de ani şi simţea clar că se adresează unei generaţii tinere, pentru care diferenţa de civilizaţie între ei şi predecesori era şi mai mare decît diferenţa de vîrstă. Cînd el vorbea de „frageda mea tinereţe de-acum 60-65 de ani“, avea în vedere epoca dinainte de Regulamentul Organic.

Descendent al unei vechi familii boiereşti din Muntenia, Nicolae Kretzulescu (1812-1900) a fost unul dintre întemeietorii statului român modern şi, totodată, a contribuit la organizarea învăţămîntului la noi. A celui medical îndeosebi, dat fiind că, după studii la Paris, a înfiinţat o şcoală de chirurgie, a fost doctor la Pantelimon, apoi la Colţea, şi a tipărit cel dintîi manual de anatomie în româneşte (1843). Caracterul pozitiv al personajului reiese şi din cariera sa politică. Aceasta începuse prin implicarea în Revoluţia de la 1848. A fost de trei ori prim-ministru al lui Cuza, al cărui ultim guvern l-a prezidat, a deţinut, sub Carol I, portofoliile Justiţiei, Lucrărilor Publice şi Instrucţiunii, iar misiunile diplomatice pe care le-a primit mai tîrziu l-au purtat pe rînd la Berlin, la Roma, la Petersburg şi la Paris. La ieşirea din viaţa publică, retras la moşie, cînd alţii îşi scriu memoriile, el a prezentat o depoziţie despre decalajul economic, social şi cultural, la care fusese martor în trecut, pentru a demonstra progresul realizat cu rapiditate după 1848.

Între aspectele pe care le examinează unul cîte unul este situaţia Capitalei: „Oraşul Bucureşti era într-o stare nedescriptibilă. Uliţele erau nepracticabile; toamna şi primăvara erau acoperite de noroaie şi de gropi în cari se putea cineva îneca, iar vara praful se ardica după dînsele ca norii“. Amintirea lui Kretzulescu se fixase pe un punct al oraşului pe care-l cunoaştem cu toţii: „Mijloacele de comunicaţie, cel dintîi element de propăşire a unei ţări, nu existau deloc; numele chiar de şosea era necunoscut. Cea dintîi şosea împrejurul Bucureştilor a fost aceea ce merge de la bariera căii Victoria la Băneasa, servă şi astăzi de plimbare bucureştenilor şi a fost făcută pe la 1833-1834, după îndemnul generalului Kiseleff“. Cît despre mijloacele de comunicaţie în interiorul oraşului, „o lucrare gigantică“ a fost ridicarea unui rambleu de 2-3 metri pe malul Dîmboviţei pentru a evita traversarea unor noroaie groaznice la trecerea către Cotroceni: „Vodă Ştirbei, spre a-şi înlesni drumul la reşedinţa lui de vară, a pus să facă şoseaua ce există şi astăzi pe la poalele cazărmii“. Ca totdeauna, deci, interesul personal şi intervenţia autorităţii de stat...

Imaginea ţării întregi este deopotrivă primitivă şi idilică: „Cîmpiile întinse pe cari treceau păşunînd neoprite de nimeni nenumărate turme de oi, ce toamna coborau de la munţi şi mergeau să ierneze în bărăganuri şi în bălţi, iar primăvara se urcau în munţi, slujeau de drumuri şi, cînd primăvara la topirea zăpezilor şi toamna la năvălirea ploilor se făceau noroaiele şi văgaşurile de intrau roatele carelor pînă la bucea, oamenii cu carele şi cu căruţele lăsau drumurile obicinuite pe cari nu mai puteau trece, o apucau pe-alăturea şi, cînd şi pe-alăturea drumul devenea nepracticabil, mergeau mai departe în dreapta şi în stînga şi astfel cîmpii întregi se vedeau brăzdate de roatele carelor“. (Nicolae Kretzulescu, Amintiri istorice, Bucuresci, 1894)

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foto: R. Avram