Din nou casele memoriale
De la o vreme s-au cam rărit în Bucureşti, aşa că nu e de prisos să mai explic o dată ce sînt casele memoriale. Altădată, oamenii erau mai obişnuiţi să le vadă; în avîntul educativ al tinereţii sale, regimul comunist stabilise pe harta Capitalei şi a provinciei anumite puncte menite să amintească figuri culturale sau „luptători pentru cauza clasei muncitoare“. Pe urmă, ilegaliştii au dispărut şi culturalii au fost neglijaţi, fiindcă privirile se îndreptau numai spre Scorniceşti.
Spuneam acum patru ani că a veşnici amintirea unui om de seamă prin păstrarea pioasă a casei în care a trăit şi a obiectelor de care s-a înconjurat, a păstra neatinsă colecţia de artă sau de relicve istorice pe care a adunat-o cineva pentru a educa generaţiile următoare este o idee care nu cred că a existat înainte de 1800. De aceea, cea mai veche dintre casele memoriale a fost probabil aceea a lui Goethe la Weimar, concurată, la Ferney şi lîngă Geneva, de locuinţele lui Voltaire. În acest fel se continuau pelerinajele pe care personalităţi internaţional venerate le-au atras din timpul vieţii, vizite fecunde în anecdote ori legende. Europa a fost imediat imitată peste Ocean, pentru părinţii fondatori ai Statelor Unite: Washington şi Jefferson şi-au avut conacele prezervate la Mount Vernon şi la Monticello. Un stat mult mai nou, Finlanda, a avut grijă să păstreze casa lui Mannerheim, de o modestie impresionantă.
Acestea sînt monumente personale, la care chiar atmosfera interiorului mai există. A intra în încăperile în care se adunau scriitori şi artişti, unde erau şi atunci aşezate tablourile şi mobilele pe care le vezi astăzi, este o întîlnire cu George Sand şi prietenii ei la Muzeul vieţii romantice de la Paris. Chiar dacă mobilierul nu mai e cel autentic, el a fost reconstituit cu piese din aceeaşi epocă, la Chişinău, pentru Puşkin. Deşi poetul n-a petrecut acolo decît o lună sau două, în exil, indispensabilul samovar e pe masă, pe rafturi sînt chiar cărţile pe care Puşkin le-ar fi putut avea la îndemînă şi, ca şi cum el abia s-ar fi ridicat de la birou, peste tot sînt împrăştiate pagini de manuscris şi desene. Dar în afară de locurile de memorie consacrate unor oameni de stat sau de cultură, altele conservă exemple de scenografie caracteristice pentru viaţa urbană sau rurală dintr-o anumită vreme. Normandia e plină de muzee ale mobilierului local. În insula Orkney, cîte o colibă adăposteşte sculele ţăranului şi atîtea alte obiecte evocatoare ale traiului cotidian. La Paris însă, un muzeu pe care nu ştiu cîţi români au avut curiozitatea să-l cerceteze – colecţia Nissim de Camondo – întruneşte atît istoria unei bogate familii de bancheri evrei, exterminată în lagăr, cît şi ce se dezvăluie pas cu pas din viaţa stăpînilor casei, de la splendide tapiserii la etaj şi pînă la maşina de gătit de la 1880 din bucătăria de la subsol.
Aceste amintiri mi-au venit în minte cînd mă întrebam ce case memoriale avem în Bucureşti. Mai bine zis, cîte au mai rămas. Dispărute, casa Nottara din Bulevardul Dacia, care cuprindea mărturii referitoare la marele actor şi la compozitorul cu acelaşi nume, şi casa Dr. Gh. Marinescu din str. Masaryk, de unde o mare cantitate de documente valoroase au fost pînă la urmă culese de Arhivele Naţionale. Am mai avut ocazia să semnalez că la G. Călinescu uşa e de mult închisă. După ce, ani de zile, se putea vedea cum se deteriorează din cauza unui burlan rupt (!), clădirea pe care scrie „Colecţia Maria şi Dr. George Severeanu“, în str. Henri Coandă, a fost restaurată, dar întîrzie să se deschidă. Casa pictorului Tattarescu (str. Domniţa Anastasia nr. 7) este închisă cu şapte lacăte, deşi conţinutul ei a fost publicat într-un frumos album. În sfîrşit, casa lui Theodor Aman, cea mai potrivită să cuprindă opera artistului chiar în cadrul în care el a lucrat, fiindcă muzeul e vechi, dinainte de 1900, a fost numai o dată descuiată pentru a primi vizitatori, dar restaurările au fost reluate şi durează de vreo doi ani. Şi, dacă vorbim de colecţii de artă, colecţia Dona a plecat şi ea din casa ei.
Chiar după întoarcerea ei acasă, colecţia Zambaccian nu prezintă interiorul în care a locuit Zambaccian, ci este doar un depozit de opere de artă. Un muzeu Spiru Haret este o datorie, dar, pe zi ce trece, paragina macină casa marelui organizator al învăţămîntului modern românesc.
Repet: rostul unei case memoriale este să permită înţelegerea unei personalităţi prin contactul cu ambianţa în care acel om a trăit. Locuinţa lui Bacovia, pe care n-am mai văzut-o de mult, era puchinoasă, sărăcăcioasă, dar tocmai de aceea expresivă. Cineva ar fi trebuit să se gîndească la o serie de mici muzee care ar forma un circuit „Vîrstele Bucureştilor“, alese pentru împletirea dintre biografia sau spiritul omului şi istoria oraşului nostru. În alte ţări, astfel de iniţiative au găsit bani europeni, şi nu puţini. Ar începe desigur cu Anton Pann, care are o casă memorială, dar la Rîmnicu Vîlcea. Etapa următoare? Caragiale este inevitabil, iar vreo două dintre casele prin care a trecut n-au pierit încă. Pentru interbelic, de ce nu Tănase? Casa lui, foarte frumoasă, există. Sigur că mi s-ar putea obiecta că „nu e serios“ – dar bibliotecile care ticseau interioarele unor mari universitari s-au risipit. După război, aş vedea o garsonieră confort trei ca cel mai reprezentativ exemplu de viaţă bucureşteană.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
Foto: M. Chivu
