Mihail Moxa 14
Maşina e bună în Bucureşti ca să mergi la mare distanţă, ca să ajungi din centru în noile cartiere de la margine. Pentru a vedea bine oraşul adevărat, trebuie să umbli pe jos. Atunci, casele vechi îşi arată frumuseţea, nu trecătorilor grăbiţi, numai pentru cine se opreşte să se uite. Deseori, faţadele poartă răni adînci, din cauza vîrstei sau a unei încercări bezmetice de a „moderniza“. Alteori, este o paragină întreţinută, cînd proprietarul locuieşte în altă parte, cîteodată chiar în străinătate, nu vrea să cheltuiască cu demolarea, care, şi ea, costă, deci aşteaptă să se destrame ţesutul clădirii, ca haina uitată într-un dulap în care au intrat moliile. Înăuntru nu mai trăieşte nimeni. Case părăsite, în jurul cărora cresc betonul şi sticla, pentru ca Bucureştii să arate „ca în filme“ (fiindcă, pe vremuri, numai la cinema era accesibilă străinătatea).
Am făcut încă o dată experienţa unei plimbări şi m-am mirat că au mai rămas case foarte frumoase pe strada Mihail Moxa, care se chema altădată Barbu Catargiu, în amintirea fostului prim-ministru care-şi avusese casa pe Calea Victoriei, peste drum de Academie. Catargi fiind un conservator, apărător al interesului moşierilor cu care se lupta Cuza, numele a fost schimbat cu un cronicar, mai inofensiv. La răscrucea cu Sfinţii Voievozi (nume probabil tolerat prin asociaţie de idei cu Mircea cel Bătrîn sau Mihai Viteazul, deşi, în realitate, erau Arhanghelii, hramul unei biserici vecine), s-a înălţat un hotel strălucitor de nou, pe care scrie „Le Boutique“, la masculin, ca în româna comercială. Pe stînga se întinde curtea Academiei, clădirea lungă fiind văzută din spate, după care vine o impunătoare casă de cărămidă roşie, a cărei destinaţie actuală este enigmatică, fiind indicată de nişte iniţiale, dar odinioară a locuit acolo generalul Radu Rosetti. Om de caracter şi om de carte, fusese, pînă în 1947 cînd a plecat ca să moară la închisoare, directorul Bibliotecii Academiei, care, foarte convenabil, se găsea peste gard.
Pe dreapta, înainte de un bloc nou care arată destul de bine, sînt numerele 12 şi 14. „Patrizia, ristorante“: firma anunţă victorios noua utilizare care i s-a dat celei dintîi. A fost o idee bună. Numai luxul plăteşte reparaţiile şi întreţinerea (n-am intrat înăuntru ca să văd ce s-a restaurat şi cum). Din păcate, alături, nr. 14 n-a avut acest noroc şi nu-l va avea, deoarece are bulina roşie. Categoria 1 de risc seismic? Am îndoieli, sigur că se poate, dar mai rar la clădiri ca aceasta, numai cu demisol şi parter.
Ca şi în alte, nu puţine, cazuri, bănuiesc că se condamnă, de acord cu proprietarul, o casă în locul căreia trebuie să se construiască un bloc. Ce păcat ar fi! E adevărat, streşinile sînt sfărîmate, burlanele găurite şi neînlocuite, ca să se scurgă apa pe faţada de la stradă. Intrarea era prin grădină, sub protecţia unei marchize. Ferestrele, în chenare sobre, sînt ca nişte ochi închişi.
Dar ale cui au fost aceste case? Planurile cadastrale, pe care le-a consultat pentru mine îndatoritoarea prietenă Cezara Mucenic, precizează că ele au fost construite, amîndouă, înainte de 1895. La nr. 12, care era atunci 9, locuia un medic, doctorul Jovili, decedat după cîţiva ani, fiindcă în 1911 văduva lui figura ca proprietară. Casa de la nr. 7 (astăzi 14) a aparţinut lui Toma Sorescu: după nume, burghezie recentă, adică încă aproape de originile rurale. Dar a-şi comanda o casă ca asta era semnul ascensiunii sociale. Modelul imitat era al caselor boiereşti mai vechi cu o generaţie sau două. În schimb, boierii adevăraţi întorceau spatele acestei tradiţii. Arhitectul Nicolae Ghika-Budeşti, construind, prin 1908, locuinţa în care vor trăi Radu Rosetti şi, pînă la moartea ei în 1914, soţia sa, Ioana Ştirbey, a mers, ca plan şi materiale, spre ce era modern şi naţional pentru contemporani. De aceea, casa aceasta seamănă cu Muzeul de la Şosea (al Ţăranului Român!), inaugurat în 1906 şi conceput de acelaşi arhitect.
Caut în lista oficială a monumentelor istorice: strada Moxa lipseşte... Nu numai casa Rosetti ar trebui să figureze acolo, ca operă a lui Ghika-Budeşti şi ca un loc al memoriei în legătură cu un harnic istoric care a făcut cinste ţării. Casa Sorescu nu merită mai puţin să fie păstrată, ca exemplar al unei arhitecturi valabile artistic şi caracteristică pentru o vîrstă a oraşului care-i dădea originalitatea.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
Foto: R. Avram
