Moara lui Assan

În oraşul nostru se întîmplă ceva. În sfîrşit! Arde moara lui Assan! Cu vestea asta ne-am trezit în dimineaţa de 7 iunie şi trebuie să spun că, de data asta, toate televiziunile şi-au făcut datoria. Că spuneau acelaşi lucru nu era vina lor. Fumul şi flăcările ţîşneau din cetate (fiindcă, într-adevăr, clădirea arată ca o fortăreaţă). Incendiul a izbucnit la înălţimea de 30 de metri. Ardea acoperişul? Ce mai rămăsese din el, căci a mai fost alt incendiu în 2008, iar anul ăsta în ianuarie s-a prăbuşit o parte din acoperiş. Din datele adunate la repezeală reiese că un control din 2005 constatase deteriorarea intenţionată. Pe atunci, direcţia din Ministerul Culturii responsabilă de monumentele istorice îşi mai făcea datoria şi o inspecţie a ajuns la concluzia că 90% dintre stricăciunile suferite de ruinele din str. Silozului nr. 25 se datorau unei vandalizări înverşunate. În iulie 2009, am atras atenţia asupra plănuitei demantelări a acestui ansamblu de clădiri industriale din secolul al XIX-lea. Cu tîrnăcopul nu se putea dărîma turnul, aşa că s-a dat foc structurii de lemn din interior. De ce n-aţi încercat cu dinamită?

În lista oficială a monumentelor istorice din 2004, Moara lui Assan figurează la nr. 2016, vasăzică face parte dintre imobilele a căror conservare prezintă un interes istoric şi, ca atare, este pusă sub ocrotirea legii. Ca să fie mai clar, în lumea întreagă mărturiile dezvoltării industriale din secolul al XIX-lea sînt obiectul unui interes special: mine, gări şi căi ferate, fabrici, docuri, hale etc. În ţara noastră s-au păstrat cîteva mori cu aburi, dintre care aceasta, din 1853, era cea mai veche. În 1857 se putea afla din Anunţătorul român că „a pornit lucrarea fabricei de făină, cu vapor, în care se produce astăzi cea mai fină calitate de făină şi griş“. Cel care a înfiinţat-o a fost Gheorghe Assan (1821-1866). Primul dintre fiii săi, inginer, Vasile (1860-1918) a continuat să administreze o avere din ce în ce mai mare, fiindcă a creat alte fabrici şi chiar, în 1904, „Româno-Americana“, marea firmă de exploatare a petrolului şi de export, în timp ce al doilea frate, Gheorghe, a fost preşedinte al Camerei de Comerţ. Casa lor, construită în 1884, există pînă astăzi în Piaţa Lahovary, nr 9: a fost Casa Oamenilor de Ştiinţă, apoi un restaurant, şi recent a fost cumpărată de la descendenţii familiei Assan de către Academia Română (tot un monument istoric, bineînţeles). În 1906, moara măcina zilnic şapte vagoane de grîu, ceea ce înseamnă că producea făină cît pentru a hrăni 100.000 de oameni! Fabricile de uleiuri vegetale, vopsele, grăsimi pentru unsoarea maşinilor agricole, ba chiar vegetalină (din nucă de cocos), primeau materie primă de import din Africa, Australia şi Noua Zeelandă. Uleiul de rapiţă se fabrica printr-un procedeu nou, secret, întrebuinţînd benzina. Cred că am spus destul ca să înţelegeţi ce era economia românească acum o sută de ani şi ce valoare are acest patrimoniu industrial de care ne batem joc.

„Valoare“? Este cuvîntul-cheie, dacă, în loc să ne gîndim la conservarea vechilor clădiri care constituie mărturii ale civilizaţiei din această ţară, calculăm preţul terenului ocupat încă de asemenea ruine abandonate. Experţii evaluează suprafaţa de cca 46.000 de metri pătraţi la 46 de milioane de euro, dacă poziţia în apropiere de o arteră principală ca Şoseaua Ştefan cel Mare (zona Obor-Lizeanu) justifică suma de 1000 de euro pentru fiecare metru pătrat. În momentul de faţă, terenul este în litigiu între două firme falite – SC Grîul SA (moara) şi SC Solaris SA (fabrica de ulei). Nu ştiu dacă e disputat şi de moştenitorii Assan, aflaţi în străinătate. Experienţa ultimului deceniu îi acuză clar de făptuirea incendiului pe speculanţii care nu mai au răbdare ca imobilul să se prăbuşească de la sine. Nu „din neglijenţă“ a luat foc moara lui Assan. Purtătorul de cuvînt al Primăriei sectorului 2 a dat vina pe aurolacii anonimi, pe „oamenii străzii“. Da? S-au căţărat ei la 30 m înălţime ca să încingă acolo sus un foc de tabără? Poate de frig, ca să se încălzească? Mi se pare foarte suspectă această încercare de a împiedica identificarea vinovaţilor. Că aceia se bucură de complicităţi este sigur. Cînd, după un alt „accident“ asemănător, delegaţi ai Ministerului Culturii au venit să cerceteze, poliţia i-a oprit să intre pe această „proprietate privată“. Dar pe incendiatori nu i-a oprit? De cîte ori vecinii au făcut plîngeri la primăria dlui Onţanu, arătînd pericolul în care se afla monumentul, nu le-a răspuns nimeni. Asta nu-i de mirare; mai ciudat mi se pare că martori ai incendiului „nu au vrut să apară la TV“. Dat fiind că imobilul era lăsat de izbelişte, cineva trebuie tras la răspundere. Ancheta nu ar greşi dacă s-ar îndrepta direct către proprietari, oricine ar fi ei. Eu aş adăuga şi numele dlui Anatol Albu de la Primărie, care-i acuza pe homleşii alpinişti. Dacă nu se iau odată măsurile legale, n-o să se mai isprăvească niciodată cu distrugerile de monumente. Daţi-mi voie să citez legea din 1919 (n-o am la îndemînă pe cea actuală):

„Orice păzitor care va lăsa să se distrugă sau mutileze un monument aflat în paza lui va fi pedepsit cu închisoare sau cu o amendă sau cu amîndouă pedepsele împreună.“ 

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foto: P. Tănase