Un turist în 1906 (II)

La ce bun să mai răsfoim asemenea relatări despre un oraş uitat dintr-o ţară pierdută? Legătura cu ce a mai rămas din Bucureşti e foarte subţire. Această rubrică a fost concepută ca un semnal de alarmă contra nepăsării faţă de trecut, care justifică năpustirea lacomă spre terenurile din centru încă ocupate de case vechi. Aşadar, orice trecut, indiferent dacă amintirea lui e umilitoare sau, dimpotrivă, ne putem mîndri cu ea, interesează pentru a măsura şi judeca de unde am plecat. Aşa ne întîlnim cu clădiri care merită păstrate, dar şi cu metehne de care nu mai izbutim a ne dezbăra.

L-am lăsat, săptămîna trecută, pe Léo Claretie la Moşi. Desigur, spectacolul i s-a părut vulgar şi primitiv. Altă ciudăţenie pentru un occidental: birjele lipovenilor cu care el circula prin oraş, după ce a aflat că vizitiilor credinţa lor religioasă le poruncea să se castreze după ce nevasta le-a născut al doilea copil. Intrarea în lumea populară, dar disciplinată, i-a fost prilejuită autorului de coborîrea în ocna de sare de la Slănic şi de vizitarea unor ţesătorii: „Furnica“, „Albina“, „Munca“ (local din 1895 pe str. Cometa, dispărut). La fabrica de pălării, la Filaret, produsele, cu sutele, poartă pe fund eticheta „Made in London“, care le asigură vînzarea! Cînd „ţăranii de la Dunăre“ au rămas ţărani, mizeria şi pelagra n-au dispărut, în ciuda eforturilor statului, după cum Claretie a văzut în inspecţiile pe care le-a făcut în Teleorman, în Mehedinţi şi în Dorohoi. Răscoala din 1907 i-a fost povestită într-o scrisoare pe care o reproduce şi care este un document. Acesta n-a fost niciodată remarcat de istorici şi, deşi semnătura este redusă la iniţiale, am identificat martorul: era Mihail Holban, boierul moldovean de la Mogoşeşti, editorul Revistei idealiste.

La Bucureşti, anul 1906, cînd vizitatorul se găsea aici, a fost marcat de expoziţia care celebra jubileul regal, dar şi, la 13 martie, de manifestaţia din Piaţa Teatrului, pe care francezii au crezut-o îndreptată contra lor şi favorabilă Germaniei, ceea ce nu era cîtuşi de puţin. Din acelaşi motiv, acea îndrumare către unitatea românească, atît în literatură, cît şi în politică, este minimalizată. Ateneul, pe atunci sală de conferinţe şi concerte, oferea unui străin repere pentru orientarea în mişcarea intelectuală. Trecînd de la o biserică la alta – 114 numai pentru ortodocşi –, Claretie s-a oprit la Domniţa Bălaşa, unde a şi asistat la o nuntă în familia Lahovary, la Radu-Vodă, la Antim, iar la Stavropoleos a admirat colonadele sculptate ale naosului, frescele „delicat ofilite“ şi cerdacul pridvorului cu frunzişul său cizelat în piatră. Cu aceeaşi atenţie a privit la Muzeul condus de Tocilescu tezaurul de la Pietroasa, precum şi frescele de la Argeş, regretînd că biserica de unde au fost scoase este repictată şi reaurită. Portretele ctitorilor de la Slatina sînt la Muzeul de artă religioasă, înfiinţat cu ocazia expoziţiei din 1906 la Filaret şi plin de icoane, mitre, broderii şi manuscrise cu miniaturi. Artiştii moderni au semănat oraşul cu statui care reprezintă figuri istorice, înregistrate aici una cîte una. Mai interesant este că e semnalat „debutul remarcabil al sculptorului Brancutsy“ (sic!). Printre numele citate apar Grigorescu, Pallady, Enescu (şi Cella Delavrancea!), Bellu („Bellio“, colecţionarul care a adunat primele tablouri de impresionişti), Maria Bengescu, a cărei operă de critic de artă merită recitită, Tzigara-Samurcaş care, în cinstea oaspetelui, şi-a ţinut cursul în limba franceză, arhitecţii I.D. Berindei şi Petre Antonescu etc.

Claretie, care fusese în America, găsea că Bucureştiul face impresia unui „oraş tînăr“ care se construieşte cu aceeaşi repeziciune ca în Statele Unite. Planul – pus la concurs – de sistematizare, de aliniere a străzilor şi de regularizare uniformă a caselor va înlătura, prezicea el, petele de culoare locală şi colţurile pitoreşti. Oraşul va fi mai bogat şi mai banal: „Grăbiţi-vă să-l vizitaţi cît încă nu şi-a pierdut caracterul!“. Şi adăuga: „Această clădire a Poştei am mai văzut-o la Budapesta, la Viena, la Berlin, la Paris“. Cine-i prefera „silueta unei bătrîne bisericuţe ortodoxe, cu cinci turle, adormită în iarba înaltă“ intra în conflict cu cei care, dispreţuind elementul tradiţional, erau nerăbdători să reintre în concertul economic occidental. Graba căreia-i sîntem martori astăzi nu mai vrea să ţină seama nici de reglementările care disciplinau construcţiile la începutul secolului trecut. E o ruşine de a fi altfel decît cea mai recentă înfăţişare a unei capitale vestice. Parcă ne-ar urmări stigmatul bordeiului!

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.