Despre un arhitect de demult
Pînă acum nu avem un muzeu al arhitecturii româneşti, cu toate că necesitatea lui este, în vremea din urmă, evidentă. Cărţi despre unii dintre ei (Horia Creangă, G.M. Cantacuzino, Toma Socolescu) există şi, mai ales, studii istorice cu privire la activitatea acestui grup profesional au început să apară. Şi totuşi, fără un muzeu care să le fie consacrat, cultura în domeniu este limitată la oamenii de meserie. Ce, cît şi cum s-a clădit de cînd, artă şi ştiinţă totodată, se face arhitectură la noi are, trebuie să aibă, interes. Cu atît mai mult cu cît distrugerea, săvîrşită sau plănuită, a ce a mai rămas din oraşul vechi arată o totală nepăsare faţă de trecut.
Printre iniţiativele care se străduiesc să atragă atenţia publicului asupra felului în care s-a constituit profesiunea de arhitect îmi place să semnalez expoziţia, care s-a putut vedea la Ateneu în două zile din ianuarie, despre opera lui Ioan D. Berindey (1871-1928). Cu acelaşi conţinut circulă o plachetă, semnată de arhitecţii Răzvan şi Mihaela Lăcraru, cu unele fotografii de colegul lor Cătălin Sătmărean, proiect finanţat de Ordinul Arhitecţilor. Textul bilingv (în româneşte şi, aproximativ, englezeşte) are titlul Traseul Cultural Berindey; se poate citi şi pe site-ul www.berindey.blogspot.com. Aşa se face că o mare parte din informaţiile ce urmează provin de acolo.
Fiul lui Dumitru Berindei şi al Anei Slătineanu, Johnny Berindey – cum i s-a spus spre a-l deosebi de fiul său omonim, arhitect şi el, zis Jean –, studiase la Bucureşti, la Şcoala de Poduri şi Şosele, apoi la Paris, la École Nationale des Beaux-Arts. Lui i se datorează edificii monumentale, care au dat Bucureştilor lui Carol I acea asemănare cu Parisul de care trei generaţii au fost atît de mîndre. Am crescut între două lucrări ale lui Berindey: casa General Arion şi casa Amiral Urseanu, iar cea dintîi copiază întocmai o clădire din Paris, nr. 9 de pe strada Washington. Mai departe pe acelaşi bulevard, chiar lîngă Piaţa Victoriei, era vila Grigore şi Adina Olănescu, construită în 1900 şi demolată barbar în vara anului 1989. Stilul încărcat cu elemente Louis Seize fusese la modă înainte de Primul Război Mondial, cum se vede la palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, care datează din 1902-1903 (am în minte fotografia în care figurau membrii guvernului conservator şi toţi prefecţii ţării din 1907, înşiraţi pe scările palatului). I.D. Berindey e cunoscut şi ca autor al Palatului Administrativ din Iaşi („Palatul Culturii“, ridicat pe ruinele vechii Curţi Domneşti). În Bucureşti, îl regăsim la casa Assan (COŞ), casa Toma Stelian (ocupată de PSD) şi o serie de case pe Bulevardul Dacia, str. Dumbrava Roşie şi Polonă. Pe str. Henri Coandă, la colţ, casa Kretzulescu şi, lîngă ea, casa Al. G. Florescu, aşa de impunătoare că a fost aleasă ca reşedinţă a lui Mackensen în 1916-1918 (pînă de curînd era acolo Institutul Goethe). Altă clădire care a avut o importantă destinaţie culturală, casa Cămărăşescu (Bdul. Lascar Catargiu, 39, ambasada Iranului), a fost sediul Fundaţiilor Regale în anii ’30. Despre clădirea din strada Visarion, nr. 8, am avut ocazia să scriu de mai multe ori, din cauza agresiunii brutale care a lăsat-o în starea de ruină. Fusese construită în 1905 pentru un inginer Solacolu, fiind mai tîrziu locuinţa profesorului Cezar Papacostea, tălmăcitorul lui Homer şi Platon. Placheta şi blogul îi atribuie, de asemenea, lui Berindey meritul de a fi conceput proiectele urbanistice la Grădina Ioanid (Parcul „Ion Voicu“), Bulevardul Aviatorilor şi Parcul Herăstrău. Pentru ultimele două, nu mi se pare posibil, fiindcă extinderea spre nord a oraşului e un drum deschis de inginerul N. Caranfil în vremea lui Carol al II-lea.
Oricum, traseul de-a lungul căruia se înşiră douăzeci de clădiri la care a lucrat Berindey evocă o contribuţie de seamă la imaginea Capitalei. Din ideea de a o face cunoscută a venit un gest civic îndeplinit cu competenţă.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
Foto: R. Avram
