Cum se trăia sub ocupaţie

Sînt două feluri de a înţelege o casă, dinăuntru: casa-umbrelă şi casa-carapace.  Unora, locuinţa le este strict utilitară; ea există de cînd au intrat în ea şi cît trăiesc ei; se poate modifica oricît pentru a le creşte confortul. Umbrela se aruncă, dacă s-a stricat. Cui, însă, se simte ca o broască ţestoasă care-şi duce casa în spate, îi aparţin, ca şi cînd ar forma aceeaşi singură fiinţă, pereţii care-l adăpostesc, chiar ferestrele cu tot ce se vede prin deschizătura lor, mobilele pe care le-a moştenit şi cărţile pe care, prin sacrificii cu prisosinţă răsplătite, le-a agonisit. Aşa se face că, şi cînd el priveşte o altă casă, chiar dinafară, îl încearcă dorinţa de a şti a cui a fost, căutînd o legătură între particularităţile construcţiei şi caracterul celui care a comandat-o sau a găsit-o pe placul său. M-am obişnuit cu acest exerciţiu. Cînd e vorba de o personalitate istorică, locuinţa depune mărturie despre impresia pe care omul a năzuit să o facă celor din jur sau chiar să o lase posterităţii pe care şi-a imaginat-o. De multe ori, avînd în vedere ce soartă au avut casele – naţionalizate, umplute cu locatari străini şi ostili, sau, în vremea din urmă, ameninţate de buldozerele distrugătoare –, acea mărturie este condamnată să dispară. În cel mai bun – dar şi cel mai rar – caz, vocea din trecut mai răsună încă: şi-a povestit viaţa chiar în casa pe care o avem în faţa ochilor. Cîteodată, o epidemie, prezenţa unor trupe duşmane sau un regim politic opresiv impun locuitorilor unui oraş condiţii de viaţă atît de greu de îndurat încît amintirea lor nu mai reprezintă doar o experienţă personală.

Cartea pe care o răsfoiesc acum este jurnalul din anii 1916-1918 al doamnei Pia Alimăneştianu (1872-1962), fiica lui Ion C. Brătianu şi sora celor trei şefi succesivi ai partidului liberal din secolul trecut. Volumul Însemnări din timpul ocupaţiei germane a apărut în 1929 şi exemplarul meu poartă o dedicaţie datată din chiar ultimul an al longevivei autoare. Sfîrşitul războiului a stîrnit o întreagă memorialistică feminină, iar aceasta, prin asprimea judecăţilor negative formulate adesea, a provocat reacţii polemice. Cel mai cunoscut exemplu sînt memoriile Sabinei Cantacuzino, sora mai mare a Piei, întîmpinate de protestele Severei Sihleanu şi ale Alexandrinei Fălcoianu. Din aceeaşi literatură fac parte amintirile Lisettei Odobescu şi jurnalul Yvonnei Blondel.  Căsătorită cu Alexandru Alimăneştianu (1874-1946), inevitabil deputat şi senator, dintr-o familie căreia alianţa cu Brătienii îi asigură ascensiunea politică – după ce nivelul financiar i-l ridicase căsătoria fratelui Dumitru, inginer, cu Sarmiza Bilcescu (femme de lettres, prima româncă doctor în drept de la Paris) –, Pia, în timpul războiului, era, cu Sabina şi bătrîna lor maică, în casa Brătianu de lîngă biserica Amzei. Sora ei, Tatiana, măritată cu Ilie Niculescu-Dorobanţu, locuia în strada General Manu. Altă soră, Măriuţa, cu soţul ei Ion Pillat – părinţii poetului – în strada Romană (acum N. Iorga). Vintilă fiind la Iaşi cu guvernul, Lia, soţia sa, se mutase din casa lor din strada Ţăranilor (Aurel Vlaicu, azi) la mama ei, în casa Stolojan din strada Cosma (Henri Coandă, actuala ambasadă a Italiei). Ei şi Sabinei li s-a stabilit domiciliu forţat la Pasărea. Familia Brătianu rămasă în Bucureşti era expusă unor măsuri umilitoare  din partea nemţilor.

Jurnalul dezvăluie situaţia dramatică a populaţiei oraşului, la care s-au adăugat, din noiembrie 1916, 50.000 de soldaţi germani: tainul zilnic al fiecăruia era de o pîine şi 1/2 litru de vin, pe lîngă cafea, ceai, orez, zahăr, untură etc. Tutun (şi flori!) ofereau damele amatoare de compania militarilor, identificate, de românce, ca nemţoaice sau evreice... Despre înfăţişarea schimbată a oraşului: „Calea Victoriei este străbătută şi zdruncinată de automobile, de camioane în plină viteză, infernale şi ca mărime, şi ca zgomot. Căştile germane alternează cu fesurile turceşti şi cu şepcile bulgarilor.
Firmele prăvăliilor au început să fie scrise jumătate pe româneşte, jumătate pe nemţeşte“. Alte noutăţi: consumul de electricitate redus, pentru români, la 1 Kw pe săptămînă, pe cînd accesul la tramvaie – doar între orele 7-8, 12-15 şi 19-20, pe o singură linie, către gară. Pentru „Crăciunul nemţesc“, după calendarul gregorian, care va fi impus şi românilor ce păstraseră tradiţia ortodoxă, s-au tăiat 500 de brazi din Parcul Carol. Dreptul de a se aproviziona la cantine speciale era rezervat cetăţenilor Puterilor Centrale. Cartela de pîine de 220 g, din care 150 făină de mălai, a fost introdusă odată cu limitarea cantităţii de carne, săptămînal, la 200 g, ouăle fiind rechiziţionate de la ţărani, cărora li se fixaseră cote. Satelor din jurul Capitalei li se cerea să aducă la Bucureşti zilnic 40 de care cu grîu şi porumb, pe lîngă vite şi oi pentru abator. Crucea Roşie s-a însărcinat cu alimentarea a 6000 de săraci, alţi 4-5000 fiind în seama Primăriei. Totuşi, „s-au găsit pe străzi copii morţi de frig şi foame“. Şi, în aceste condiţii, oraşul era somat să predea 15.000 de plăpumi sau pături, 20.000 de cămăşi, ciorapi de lînă, chiar pantaloni şi 1000 de blănuri (ordonanţă a prefectului poliţiei din decembrie 1917, în colecţia mea).

Mă gîndeam la aceste tristeţi uitate, privind „zidurile cenuşii“, cum le-a zis Ionel Teodoreanu, ale casei în care Pia Alimăneştianu a trăit după 1920 şi unde a scris Pe plaiuri olteneşti. Tot acolo, nepotul ei, poetul Ion Pillat, şi-a avut cenaclul literar. O casă oarecum modernistă (adresa de astăzi: str. Al. Philippide, nr. 9). 

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.