De ce distrugem patrimoniul

„Priviţi, copii, priviţi acest cartier vechi, această casă bătrînească dărăpănată, care în curînd vor fi doar o amintire istorică, sau nici atît, un şantier al progresului. Excavatoarele demolatoare croiesc drumul viitorului. A demola este a construi. Cîndva, în viitor, vă veţi aduce aminte că, în copilăria voastră, aţi asistat, amuţiţi de uimire, la această magnifică expansiune!“ 

Aşa gîndesc, desigur, renovatorii întreprinzători care, de vreo 10-15 ani, profită de schimbarea radicală a climatului socio-economic. N-avem – sau nu am eu, acum – statistici care să arate cît din patrimoniul arhitectural bucureştean a dispărut în această perioadă. Ar fi şi greu de ţinut socoteala, fiindcă nu a existat, cu excepţia marilor proiecte la care s-a angajat Primăria Generală, o evidenţă sistematică. Într-un punct sau altul al Capitalei apar baricadele în dosul cărora, pe furiş, repede, se dărîmă. Articolele din această rubrică au fost, măcar în parte, o cronică a agresiunilor suferite de vechiul oraş. Asalturile contra peisajului urban tradiţional nu se vor opri nici mîine, nici la anul, ceea ce – dacă nu m-or lăsa nervii! – mi-ar asigura continuarea colaborării la Dilema veche, căreia îi doresc viaţă îndelungată. 

Situaţia durează de atîta timp că a venit momentul să ne întrebăm de ce?. Adică să limpezim cauzele  succesului speculatorilor imobiliari. Prima care este în mintea tuturor este lăcomia de care sînt însufleţiţi cei care caută, în Centrul Istoric al Bucureştilor, teren liber pentru birouri, hoteluri sau restaurante, ca şi cum viitoarea dezvoltare a Capitalei n-ar trebui să ne găsească nepregătiţi. E un calcul pe care actualele împrejurări economice par să-l dezmintă. Chiar dacă s-ar adeveri unele aşteptări optimiste, am impresia că a fost deja depăşit numărul de spaţii noi necesare pentru o generaţie. De aspectul financiar nu sînt străine nici speranţele unor arhitecţi români care, întorşi din străinătate, unde au dobîndit experienţa unor contracte îndrăzneţe, se află în căutare de comanditari. Pe de altă parte, am mai avut ocazia să spun că proprietarii legitimi, care şi-au recuperat, după procese de ani de zile, casele naţionalizate, nu au mijloacele să le întreţină, ori, cu atît mai mult, să repare stricăciunile produse de neglijenţa din partea locatarilor, în jumătatea de secol cît aceia erau „chiriaşi la stat“. Cunosc oameni care au recuperat palate şi nu aveau bani să le plătească factura la electricitate: iar noile impozite pe proprietate vor lovi în ei, nu în noii îmbogăţiţi, care au casele trecute pe societăţile lor comerciale. Prin urmare, celor care au izbutit să intre în posesia unor clădiri deteriorate şi care, ca reprezentanţi ai unor generaţii mai tinere, nu sînt sentimental legaţi de moştenirea recuperată, nu le rămîne altă soluţie decît să vîndă. Cui? Speculanţilor care întrevăd, dincolo de dărîmarea vechii case, chiriile pe care le vor obţine de la fiecare apartament al noului bloc sau vînzarea la bucată. O poziţie intermediară ocupă personalul primăriilor, care a ajuns să arbitreze acest transfer de proprietate în favoarea familiilor îndrituite. Nu spun că e vorba totdeauna de un cîştig personal pentru aceşti slujbaşi; intervin însă adesea relaţiile care creează datorii, telefoanele de la colegi sau şefi etc. Să nu uităm altă categorie de funcţionari ai Primăriei care, ca să-şi păstreze un post bine plătit, navighează între asemenea obligaţii şi legea care protejează monumentele istorice. Îl aud mereu pe unul dintre ei dînd vina pe lege, cînd se dau zilnic ordonanţe care modifică legi. Răspunderea revine alteori mai sus, la edilii care au în vedere presiuni politice sau ispita de a-şi impresiona alegătorii prin „realizări“ aducătoare de prestigiu. Ah, prestigiul ăsta fascinează... Iar convingerea că „realizărili“, numai ele, justifică orice, unde am mai văzut-o? De aici, de la centru, provine şi o cauză care zădărniceşte încercările de a rezista. Majoritatea presei are botniţă, fiindcă supravieţuieşte numai prin publicitate de stat sau alte avantaje care depind de Primărie. Ecourile demolărilor abuzive nu trec decît sporadic, mai ales prin presa online gen HotNews. 

Aceasta pune însă altă problemă: fragilitatea opoziţiei intelectuale la modernizarea brutală. Nu e prima oară că observ că atitudinea faţă de trecut a fost simplificată falsificator. În şcoli şi în mass-media s-a instaurat o selecţie a „monumentelor istorice“ (prin care înţeleg şi personalităţile vrednice de a dăinui în memoria publică!). Selecţie care ducea la un exces de solemnitate şi la reducerea numărului pentru clădirile şi chipurile istorice pe care le propunea respectului naţional. 

„Omul nou“, pe care toate regimurile totalitare l-au exaltat, ocupa mai tot locul, după cum vedem acum construcţiile noi că se împlîntă în zone apărate de tradiţie. Regimul comunist a făcut cel mai rău nu prin lipsa de educaţie, ci prin educaţia programat deformantă. De aceea, Casa Poporului n-a fost numai salutată de propaganda politică, ci a trezit o admiraţie iraţională în adîncul mulţimilor. Iar istoria adevărată, aceea care era formată, casă cu casă, de viaţa trecută, este încă ignorată. În aceste condiţii, ne putem întreba ce eficienţă are gestul civic care se opune demolărilor. Rezultatele obţinute în justiţie, care au frînat devastarea cartierului Berzei (după masacrul din Buzeşti), sînt un adevărat miracol. Nicuşor Dan, tînărul matematician care a devenit figura de proră a acestei opoziţii, nu are decît foarte rar acces la posturile noastre de televiziune. În schimb, agenţiile France-Presse şi France Culture i-au acordat interesul lor. O nenorocire pentru cine se preocupă de prestigiu înainte de toate. Pentru toate motivele arătate aici, lupta este încă inegală. Dar noi ne aducem aminte de cuvintele mîndre ale cuiva din vechime: „Nu-i nevoie de a nădăjdui pentru a întreprinde, nici de a izbîndi pentru a persevera“.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.