O ruşine
La cîteva zile după ce îmi exprimam îngrijorarea în legătură cu ravagiile la care asistăm pe strada Dionisie Lupu (zonă protejată!), descopăr că, în absenţa mea din Bucureşti, a fost demolată clădirea de la nr. 56. N-a mai rămas nimic din casa lui Alexandru Rosetti (1895-1990). Au fost de ajuns douăzeci de ani ca să şteargă amintirea respectuoasă la care avea dreptul acest mare om de cultură, lingvist şi editor fără pereche, amintire pe care, de altfel, o păstra plăcuţa de pe faţada de la stradă. În aceeaşi casă, pe vremuri, au locuit un frate, cu doi ani mai mare, Ion, fost magistrat, veteran din Primul Război Mondial, şi fiul lui Alexandru, Gheorghe, arhitect, după a cărui plecare – fiindcă s-a stabilit în Franţa – familia mai era reprezentată de o verişoară a acestuia cu soţul ei, arhitectul Anton Radu Smigelschi. Aceşti moştenitori nu puteau să ignore faptul că, oricît de împovărătoare, onoarea istorică trebuie suportată. Nimeni nu înţelege cum a fost posibil să fie sacrificată o casă importantă pentru memoria naţională. Distrugerea ei lasă loc pentru un bloc oarecare cu patru etaje. Pînă acum, singura agresiune care stricase aspectul tradiţional al străzii fusese construirea unui „Astoria Center“ sclipitor, la mică distanţă de casa Rosetti. E clar că există undeva planul de a transforma tot acel front de clădiri datînd din ultimii ani ai secolului al XIX-lea.
N-aş fi crezut că mai e nevoie să repet ce a însemnat pentru generaţia lui şi pentru încă două domnul profesor Rosetti. Produs al şcolii filologice franceze, autor al unei clasice Istorii a limbii române, cariera sa universitară, începută în 1932, a culminat cu funcţiile de decan al Facultăţii de Litere, în 1945-1946, şi de rector la Bucureşti, între 1946 şi 1949. Era academician din 1945 şi a condus institutul care astăzi îi poartă numele, deşi îngemănat contra naturii cu al rivalului său de o viaţă Iorgu Iordan. A deţinut din 1933 direcţia Fundaţiei pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II“, cu o întrerupere (1941-1944), pînă în 1947. În această calitate, a managerizat ca nimeni altul literatura contemporană, inclusiv traducerile în româneşte, selectînd valorile cu un simţ sigur. Că, după venirea comuniştilor la putere, nu a avut de suferit ca mulţi prieteni ai lui, ba dimpotrivă, pe cînd soţia sa, general detestata „Miţa“, preşedinta Femeilor Democrate, avea să sfîrşească membră a Consiliului de Stat, cu soldaţi trăgînd o salvă la înmormîntarea ei, nu era de mirare, el fiind – după expresia lui Călinescu – „simultan în toate combinaţiile posibile“.
Fiindcă, alături de existenţa pe care o ducea sub ochii noştri, Rosetti a fost în acelaşi timp personajul literar din Bietul Ioanide. Este boierosul Gaittany, cu maniere perfecte, dar versatil. Un „reacţionar“ îl apostrofează, în Scrinul negru: „Cum te simţi în noua dumitale ipostază de proletar?“. Aici, în excelenta scenă de la Talcioc, răzbate discordia politică coborîtă în viaţa privată din cauza căreia cei doi fraţi, deşi trăind sub acelaşi acoperiş, nu-şi mai vorbeau. „Tovarăşul academician“ înţelegea să beneficieze de toate avantajele pe care i le asigura regimul în schimbul unor declaraţii de circumstanţă, însă menţinîndu-şi alura seniorială. Cîştigul din acest compromis nu era numai personal, căci Rosetti ştia cum să protejeze în jurul său viaţa ştiinţifică şi pe cercetători. Asemenea cazuri au mai fost şi în alte ţări din lagărul socialist: la Varşovia, directorul Institutului de Istorie continua să fie Tadeusz von Manteuffel, conte baltic.
O vizită a lui Ioanide la Gaittany este prilejul de a evoca chiar casa dispărută acum: „un imobil în plin centru aristocratic, cam desghiocat, e drept, însă plin de decor... Interiorul său era distins, combinat din piese de familie şi mobile noi, dozate cu gust şi cu evitarea aspectului de anticărie şi a somptuozităţii deplasate. Însă faţada casei era neglijată, geamurile sparte, cu excepţia celor de la apartamentul de strictă folosinţă, niciodată înlocuite, curtea părăsită buruienilor, poarta de fier masiv înclinată, ieşită din piloni, stînd parcă a se prăbuşi peste om“. A fost aşa, n-a fost aşa?
N-o vom mai vedea niciodată şi cuiva ar trebui să-i fie ruşine!
S-ar cuveni ca Academia Română să dea un anunţ mortuar pentru această casă.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
