Bucureşti 2000
Dacă cineva a urmărit perindarea subiectelor în această rubrică, a putut vedea că reacțiilor la atacuri directe contra vechiului București le-am adăugat un număr la fel de mare (și mai mare?) de extrase comentate din ce s-a scris despre oraș la diferite date dintr-un trecut care crește. Motivul nu este numai greutatea de a găsi repede informația necesară despre o casă sau o stradă agresate, ci și necesitatea de a răspîndi în public cunoștința chipurilor succesive pe care le-a schimbat acest peisaj urban.
De aceea scot astăzi din bibliotecă o carte din 2000 care se cheamă Bucarest. Mémoires et promenades (la noi, Magda Cârneci a tradus-o, mi se pare, în 2007). Autoarea, profesoară universitară la Paris, Catherine Durandin, n-are nevoie de recomandări. Histoire des Roumains (1995) este, cred, prima dintre numeroasele lucrări pe care le-a consacrat țării noastre. Expertă în istorie și în politică internațională, s-a străduit mereu să mențină comunicarea noastră cu Franța. Luciditatea cu care ne-a judecat s-a întîlnit cu compătimirea față de suferințele și de teama pe care le găsea aici, iar rezultatul se îmbracă întotdeauna într-o expresie subtilă. De la cea dintîi vizită în România, au trecut 40 de ani, ceea ce constituie o experiență a oamenilor, a locurilor și a situațiilor, pe care foarte puțini ar mai putea-o revendica.
Cartea e construită plecînd de la prezent spre trecut, făcînd legătura între impresiile cele mai recente și epoca în care București devenea capitala unui tînăr stat ce se apropia de independență. Acest plan potrivnic cronologiei face ca partea cea mai originală să fie începutul: el are deja un interes memorialistic, fiindcă de el ne despart deja o duzină de ani. Viziunea de ansamblu rămîne justă. Dovadă, trei trăsături caracteristice pe care le aleg din text. Mai întîi: „orașul evoluează între voluntarism și precaritate“. Apoi, „impresia de neterminat și de șantier perpetuu“. În sfîrșit, ca o explicație pentru febrila năzuință de a se înnoi imitativ, „teama de a fi lăsat la o parte“. Aceste observații, al căror adevăr nu poate fi tăgăduit, își corespund așa de bine, încît definesc spiritul comunității din care, vrînd-nevrînd, facem parte.
Urmărind pas cu pas plimbările prietenei noastre, avem imaginea unui caleidoscop. Pe Catherine, care a cunoscut orașul din 1971, o impresionează schimbările de decor din ultima vreme. În interiorul locuințelor chiar, în căutarea confortului care a lipsit atîta timp. Apariția televizorului și renovarea băii contrastează cu aspectul degradat al fațadelor care se cojesc sau cu balcoanele care stau să cadă, la blocuri unde ascensorul nu funcționează. La imobilele interbelice naționalizate, care au demult nevoie de reparații, o problemă pe care o exploatează confruntarea politică este aceea a foștilor chiriași ai statului, cărora restituirea către proprietarii altădată spoliați le impune să-și caute altă casă. Afară, pe stradă, „circulația intensă, brutală“, zgomotul și praful sînt realități de care pariziana e șocată, ca și de mulțimea cîinilor vagabonzi.
Acestea sînt elemente de atmosferă care țin încă de tranziție. Unele legături cu trecutul, căruia-i fusese martoră tînăra studentă, s-au subțiat, dacă nu s-au rupt chiar. De pildă, au dispărut bătrînele doamne cu pălării și mănuși, supraviețuitoarele anilor interbelici. Există și semnele, care nu mint, ale unei soluții de continuitate: GDS-ul, pe care Catherine l-a descoperit cu entuziasm, și vecina librărie Humanitas. În vitrinele altor librării noi se găsesc traduceri după teologii ruși, alături de cărțile lui Steinhardt și Țuțea, nume invocate de naționalismul religios. Această revanșă a Bisericii Ortodoxe, după o lungă retragere în perioada comunistă, este vizibilă și în planurile de catedrală gigantică, în care autoarea presupune atracția performanței și, poate, năzuința de a afirma un specific arhitectural contra americanizării. Tendința de întoarcere la tradiție a orientat și scenografia, de bună calitate, a Muzeului Țăranului.
Dar „ruptura între vechi și nou operată de Ceaușescu“ prin bulevardul și palatul care poartă pecetea lui nu a fost remediată: pe o suprafață de 6 kilometri pătrați, demolările au dus la evacuarea a 40.000 de persoane. Concursul din 1995, organizat de UNESCO și de Uniunea Internațională a Arhitecților pentru a șterge acest dezechilibru, a oferit o șansă în zadar – nu se mai aude nimic despre proiectul cîștigător. Cel puțin deocamdată, Ceaușescu a dobîndit – lăsînd în urmă chiriași și proprietari învrăjbiți, o clasă politică nouă, instalată în palatul lui în care supraviețuiește mentalitatea comunistă și, mai ales, nostalgia difuză de pe marele bulevard cu aspect stalinist care azi converg spre Centrul Financiar al orașului – renumele că a fost un ctitor adevărat, un mare constructor la a cărui înălțime nu ne vom ridica prea curînd.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea București.
