Arhitectura sub comunism
Dacă n-aş fi dator în fiecare săptămînă să traversez prezentul şi, de cîte ori pot, trecutul Bucureştilor, n-aş fi simţit nevoia de a-mi spori cunoştinţele despre arhitectura românească din perioada comunistă, cu care, vrînd-nevrînd, am fost contemporan. Dar cartea pe care am deschis-o ieri mi-aduce o mare satisfacţie intelectuală. Fără să fie totuşi o monografie definitivă, fiindcă subiectul nu e încă destul de departe, lucrarea-i dă ocol acestuia şi proiectează asupra reperelor şi fluctuaţiilor lui fîşii de lumină, cu ajutorul experienţei proprii a autoarei, care, profesoară de mulţi ani la Universitatea de Arhitectură, îşi datează unele amintiri „pe vremea cînd eram studentă“. Cartea pe care ne-a dăruit-o doamna Ana Maria Zahariade se cheamă Arhitectura în proiectul comunist: România 1944-1989 (publicată la Simetria, într-o foarte îngrijită ediţie bilingvă, unde traducerea în limba engleză e cea mai bună pe care am văzut-o de mult). Pentru cititorii din ţară care sînt acum la vîrsta studenţiei şi pentru specialiştii străini care caută să înţeleagă peripeţiile profesiunii de la Război la Revoluţie, se găseşte aici o informaţie bogată şi exactă. Interpretarea păstrează atent un caracter obiectiv, fără de care ar fi fost expusă criticilor resentimentare. Ceea ce îndreptăţeşte semnalarea cărţii aici este faptul că evoluţia reglementărilor şi a planului director pentru oraşul Bucureşti, în cursul perioadei studiate, este reprezentativă pentru gîndirea urbanistică a trei generaţii care au lucrat în România în acele condiţii politice.
Volumul strînge laolaltă cinci „schiţe de istorie“, cum le numeşte foarte bine autoarea. Primul studiu urmăreşte în paralel reflectarea activităţii arhitecţilor români în R.P.R. şi R.S.R., în două lucrări care, apărute simultan, în 1981, nu puteau fi decît concurente: Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor de Grigore Ionescu şi Istoria arhitecturii în România de Gheorghe Curinschi-Vorona. Toţi cei care am scris în acea vreme ştim că o carte conta mai puţin prin ce spunea şi mai mult prin ce nu voia să spună. Despre Grigore Ionescu a mai fost vorba de curînd în această rubrică; textele sale, în neutralitatea lor intenţionată, evită să ridice în slăvi regimul comunist, aşa cum o făcea fără scrupule rivalul său Curinschi. Pe fondul acestei comparaţii, dna prof. Zahariade evocă transformările din 1948 (reforma învăţămîntului) şi 1952 (hotărîrea plenarei C.C. cu privire la reorganizarea în domeniul arhitecturii), introducerea investiţiei planificate, industrializarea şi sistematizarea teritorială. Urbanizării intensive i-a răspuns proiectarea tipizată a locuinţelor după modelul (sovietic) al „cvartalului“, precum şi sediile de instituţii noi sau sălile de spectacole-mitinguri menite să ilustreze intervenţia Partidului prin stilul grandilocvent. În ambele direcţii se urmărea crearea unei solidarităţi care ar fi format baza populară a puterii.
Faţă de această situaţie, cu consecinţe dramatice pe plan uman şi umilitoare (sau dezonorantă) din punct de vedere profesional, arhitecţii supravieţuitori păstrează tăcerea, cu rare excepţii, cînd cineva se justifică ori se disculpă. Numărul arhitecţilor a crescut, de la 400 la sfîrşitul Războiului pînă la peste 2000 în 1989. Privirea retrospectivă pe care autoarea o argumentează recunoaşte că promovarea socială şi asigurarea salariului i-au servit regimului pentru a-i cîştiga pe majoritatea profesioniştilor de partea sa. Observaţie care ne interesează pentru ce s-a întîmplat în Bucureşti: dispariţia proprietăţii private asupra terenului a dat frîu liber proiectanţilor şi, mai ales, celui care îşi asumase decizia supremă în dezvoltarea Capitalei, trasînd bulevarde şi ridicînd palate. Despre rolul personal, aşa de important, al lui Ceauşescu şi al prea puţin vizibililor săi consilieri în această materie, găsim aici pagini care confirmă şi completează ceea ce ştiam noi, cei dinafara profesiunii. Documentele oficiale nu conţineau referiri la activitatea patronată de Gospodăria de Partid şi sistematic secretizată. Culminarea acestei activităţi „oculte“ a reprezentat-o, începînd din 1979, proiectarea Centrului Civic şi a Casei Poporului, cu preţul distrugerilor săvîrşite în miezul istoric al oraşului.
Nu ne vom despărţi de cartea dnei Zahariade, însufleţită de veridice confesiuni şi de statistici semnificative, decît după ce vom constata că epoca pe care a cercetat-o este aceea care a schimbat cel mai mult înfăţişarea Bucureştilor. Dar am intrat în altă zodie, în care noi prefaceri nocive sînt stîrnite de neastîmpărul edililor ambiţioşi, împreună cu înlănţuirea de interese dintre investitori şi arhitecţi.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
