Nu vă atingeţi de Brâncoveanu!

Cînd am protestat contra încercării de a extrage probe de ADN din locul de veşnică odihnă al voievozilor de la Argeş şi Cozia, nu ştiam că din cu totul alt motiv se pregăteşte şi pentru Constantin Brâncoveanu violarea mormîntului său de la Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti. Cititorii revistei Clipa (V, 32, mai-iunie 2012) au văzut o foarte oficială scrisoare adresată Preafericitului Părinte Patriarh de către acad. Răzvan Theodorescu. Conţinutul ei, ca şi răspunsul merită să fie cunoscute şi dezbătute mai larg, dat fiind că privesc direct problema integrităţii monumentelor istorice din Capitală. În cazul de faţă, e vorba de un mormînt a cărui semnificaţie morală şi spirituală e ieşită din comun.

Avînd în vedere că peste doi ani se vor împlini trei veacuri de la moartea cumplită a Brâncovenilor, pe care Biserica noastră i-a ridicat la rangul de sfinţi, scrisoarea face propunerea de a se desprinde „o parte din relicvele domnului-martir“, pentru a le strămuta la Hurezi. Ea se întemeiază pe presupunerea că Vodă Constantin plănuia să-şi aibă acolo mormîntul, dacă ar fi murit pe tronul său. Dar prin canonizarea din 1992, rămăşiţele sale pămînteşti au căpătat un statut de excepţie. Aşadar, e vorba de o strămutare (parţială) de moaşte, pe care Patriarhia s-a grăbit să o încuviinţeze. Ceea ce ne nelinişteşte este că autorităţile civile din domeniul monumentelor nu ştiu nimic, iar cele bisericeşti, atrase probabil de perspectiva unei ceremonii pompoase sau de ofrandele viitorilor pelerini, au acceptat imediat iniţiativa, mai ales că provine de la un arheolog şi istoric al artei reputat.

Cum s-a ajuns la situaţia actuală? Descendenţii domnului au ştiut întotdeauna că strămoşul lor, care a pierit la Constantinopol, fusese îngropat în taină la Halki, în mănăstirea bizantină de pe insulă, fiind, după intervalul ritual de şase ani, adus la Bucureşti. Îngroparea aici, ca ctitor, a fost îngăduită în 1720, dar sub o lespede fără nume, pe care o semnala numai inscripţia de pe candela pusă de doamna Maria, nemîngîiata văduvă şi mamă. A pus-o în 1720 deasupra lespezii fără nume. Identificarea pietrei abia în 1914 a coincis cu celebrarea primelor două secole de la mucenicia celui care zace acolo. Academia Română şi-a făcut atunci datoria de a spune lucruri frumoase şi bune, dar, pentru a nu compromite relaţiile cu Turcia, guvernul liberal a impus discreţie acestei comemorări.

În 1934 s-a ivit prilejul unor săpături arheologice în interiorul bisericii, cărora prestigiul lui N. Iorga le oferea garanţia de calitate. Numai un diletant, Emanoil Hagi Moscu, a contestat autenticitatea osemintelor brâncoveneşti. A urmat, în prezenţa regelui Carol al II-lea, reînhumarea, cu o solemnitate care exprima veneraţia, şi oficială şi populară, pentru marea amintire. Cu aceeaşi ocazie s-a aşezat deasupra mormîntului sarcofagul de marmură cu o semnătură emfatică prin care „roaba lui Dumnezeu Martha, principesă Bibescu“ reclama cu mîndrie legătura (simbolică) cu Brâncovenii. Astăzi puţini bucureşteni ştiu că la cinci minute de Universitate e mormîntul acestui mare domnitor, primul care a vorbit despre „Europa noastră“, şi nu aud de nici o iniţiativă ca studenţii, elevii sau măcar turiştii să fie educaţi, deopotrivă despre importanţa lui Brâncoveanu ca şi despre ultimul său lăcaş.

Biserica Ortodoxă Română a vrut şi în 1954 să-l înscrie pe Brâncoveanu printre sfinţii ei, însă timpurile erau neprielnice. La canonizarea din 1992, în sfîrşit, el a fost recunoscut de Sfîntul Sinod nu doar ca neomartir, dar şi ca patronul devotat al structurilor şi aşezămintelor în care avea să se dezvolte viaţa sufletească pravoslavnică de la Făgăraş pînă la Ismail, a cărui autoritate ecleziastică şi culturală mergea pînă la Tbilisi şi Antiohia. După asta nu văd cum mai putem deschide racla de la Sf. Gheorghe. E adevărat că la catolici există, din Evul Mediu, obiceiul de a îmbucătăţi moaştele pentru mai multe altare (un exemplu ilustru, osemintele sfîntului Ludovic, cruciatul, între Saint-Denis, la Monreale şi Tunis). Nici la ortodocşi nu era necunoscută practica aceasta: altfel n-am avea la Tîrgovişte un singur deget al sfîntului Nifon. Dar comună nu e. Şi mă tem că ne lăsăm contaminaţi de un exemplu laic. După prăbuşirea regimurilor comuniste, o adevărată epidemie a dus la „repatrierea“ postumă a unor exilaţi politici: în Ungaria, în Polonia. Chiar la noi, funeraliile lui Titulescu la Braşov şi ale lui Rădescu la Bellu au însemnat mai ales revendicarea unei legitimităţi, a numelor lor, de către cei aflaţi la putere. Ba, mai mult, cînd au fost aduse de la Roma rămăşiţele lui Inochentie Micu Clain, pentru strămutarea de la Blaj, cerută de Biserica Unită, patriarhul Teoctist (Dumnezeu să-l ierte!) a refuzat să le adăpostească peste noapte într-o biserică ortodoxă, şi astfel au ajuns la Universitate! Cel puţin, vlădica Inochentie fusese într-adevăr surghiunit, şi întoarcerea lui acasă ar fi putut prilejui o reconciliere. Vechile proiecte de a replanta în glia străbună pe Enescu şi pe Brâncuşi sînt şi ele gata să iasă din sertare cu orice ocazie. Dar poate ar trebui să ne gîndim de două ori dacă să tulburăm morţii doar pentru ca viii să aibă ocazia să se afişeze cu ei. Dacă vrea cineva neapărat o reînhumare domnească, să-şi aducă aminte de Şerban Cantacuzino şi de Nicolae Mavrocordat, dezgropaţi brutal, unul de la Cotroceni şi celălalt de la Văcăreşti. Ei aşteaptă.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.