Un vechi martor al României pitorești
De cîteva ori a mai venit aici vorba de amintirile unui celebru scriitor german despre Bucureştii dintre cele două războaie. De Gregor von Rezzori a apărut pînă acum în româneşte o singură carte – Memoriile unui antisemit (trad. Catrinel Pleşu, Editura Kriterion, 1994). Din opera lui, titlurile cele mai cunoscute sînt Poveşti maghrebiene, Edip învinge la Stalingrad, O hermină în Cernopol, Moartea fratelui meu Abel şi, mai ales, schiţele de autobiografie Flori în zăpadă şi Murmur de moşneag. Ele evocă o lume central-europeană care a dispărut în 1940. „Cernopol“ este numele sub care se ascunde oraşul în care autorul s-a născut în 1914 – Cernăuţi. Patru ani mai tîrziu, Bucovina devenea o provincie a României, dar a rămas în multe privinţe caracteristică pentru civilizaţia chesaro-crăiască. Chiar tatăl scriitorului, fost ofiţer şi funcţionar de stat al Imperiului, a intrat în serviciul Fondului Religionar ca arhitect şi istoric de artă, aşa încît recomandările sale pentru întreţinerea construcţiilor vechi şi a frescelor se pot citi în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice pe 1929, sub semnătura I. Rezori. Fiul său şi-aduce aminte că el vorbea mai bine ungureşte decît româneşte fiindcă, în tinereţe, fusese într-un regiment de husari. Gregor adaugă: „Numai la douăzeci de ani am învăţat în sfîrşit ceva din istoria ţării în care mă născusem şi al cărei cetăţean eram şi am descoperit comorile limbii şi literaturii române“. În familia dinspre mamă apărea şi o îndepărtată origine fanariotă, din boierimea dinainte de venirea austriecilor în Bucovina.
Sosirea la Bucureşti a tînărului, în 1933, l-a aruncat într-un mediu foarte diferit de cartierul nobil al oraşului cosmopolit şi de moşia de la Odaia: Calea Griviţei şi Calea Moşilor. Ieşind de la gară, „strada m-a întîmpinat cu tot farmecul jerpelit al bătrînilor Balcani“. Ce era acolo? „Furnicarul de gură-cască, trecători şi negustori ambulanţi, ţinîndu-se scai după ei, cerşetori, vagabonzi, batali, găini, cîini care mai primeau cîte un picior, birjari pocnind din bice, ciorchini de ţărani în căruţe huruitoare, automobile claxonînd nebuneşte“... Prima slujbă pe care a găsit-o acest adolescent fugit de acasă – cea de decorator de vitrine la „Afrodita S.A.“ – l-a făcut să colinde pe la parfumeriile şi drogheriile din Capitală, pe atunci vreo două sute, nu numai pe bulevardele Elisabeta şi Brătianu sau pe Lipscani, ci şi prin puzderia de prăvălioare de la periferie. În Văcăreşti, de pildă, se vindeau „pe lîngă sare pentru vite, şi caiete de şcoală şi săpun de rufe“. În altă parte, „cojoace de oaie şi brînzeturi iuţi şi uscate, vase de bucătărie şi canistre de benzină, saci de mălai şi cutii de chewing-gum american, perne de puf şi funii de cînepă“. Articolele cosmetice erau produse într-o fabrică aflată la capătul Căii Moşilor, într-o piaţă unde avea loc, de două ori pe săptămînă, tîrgul de cai. „Casele din jurul pieţii erau toate cu un etaj, făcute din scînduri sau, încă de pe atunci, din cuburi de beton fără nici un caracter. Peste acoperişurile drepte se înălţa însă cupola curbă, în formă de pepene, a hammam-ului, vechea baie de aburi locală, iar lemnul albit de vreme şi sculptat, rozul decolorat, ultramarinul şi verdele fistic al picturii, motivele cu lalele, chiparoşi şi flori de rodie ştanţate în mortar mai conţineau încă toată poezia Orientului.“ Prin asemenea colţuri de oraş, păstrate încă, erai la Bucureşti ca la Vidin sau la Salonic. Cîrciuma însă era ca în satele din împrejurimi: „o căsuţă de lut, văruită alb, cu acoperiş de tablă, cu un cuptor în mijlocul camerei mari şi un grătar cu cărbuni pentru fript carnea în faţa uşii“ – vizitată de ţigani lăutari sau, cîteodată, şi ursari.
Pentru noi, care am citit Groapa lui Eugen Barbu, atmosfera e cunoscută. Dar sfîrşitul cărţii se apropie de experienţa noastră nemijlocită. Naratorul – pe care sîntem liberi să-l identificăm cu domnul von Rezzori – se întoarce la Bucureşti după 40 de ani, adică prin 1975. „Iată şoseaua Kiseleff, aproape neschimbată. Numai că, în locul hipodromului unde călărise odată, se înălţa o clădire uriaşă, în stil stalinist.“ Alta, la fel, sediul Comitetului Central. Ceea ce era plin de culoare odinioară a dispărut şi l-a înlocuit o banalitate copleşitoare. După care, au mai trecut 40 de ani şi se întinde acum un alt tip de banalitate, cea căreia îi dă naştere imitaţia de capitalism care a năvălit peste noi. Dar scriitorul n-a mai aşteptat-o.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
