Muzeul de la Poştă
Destinat să fie Poşta Centrală, acest palat a fost construit în anii 1894-1898 de renumitul arhitect Al. Săvulescu (1847-1902), avînd o suprafaţă utilizabilă de 30.000 m2. A costat şase milioane de lei-aur; se povesteşte că, de cîte ori trecea pe acolo, prim-ministrul liberal D.A. Sturdza suspina, îndurerat de risipă. Financiar, clădirea a fost întotdeauna păguboasă. În timpul Primului Război Mondial, Guvernul Brătianu, silit să se retragă în Moldova, a lăsat aici, la Poştă, cinci milioane pentru leafa funcţionarilor ce continuau să lucreze, dar banii au fost confiscaţi de germanii ocupaţiei. De-a lungul întregii sale existenţe, imobilului nu i s-a făcut nici o reparaţie capitală: de fiecare dată, sorocul a coincis cu un război sau cu o criză economică. Lipseşte chiar dosarul proiectului redactat de arhitect pentru a obţine autorizaţia de construcţie. Nu s-a păstrat decît caietul de sarcini pentru înlocuirea lemnăriei. Singura modificare importantă care s-a adus clădirii a fost, prin anii ’50, acoperirea cu tablă în locul ardeziei originale.
Adevărul este că probleme sînt de sus pînă jos. Monumentalul Palat al Poştelor a fost construit pe un teren impropriu, lîngă malul din Evul Mediu al Dîmboviţei, în condiţiile în care pe Podul Mogoşoaiei curgea un pîrîu, pînă pe la 1850, iar sub edificiul modern se aflau ruinele hanului Constantin Vodă, ridicat de Brâncoveanu şi dărîmat în 1863-1870. Cum se construia atunci, n-a existat fundaţie, zidurile fiind pur şi simplu înfipte în pămînt. În lipsa unei legături între laturile clădirii, faţada dinspre Calea Victoriei tinde să se desprindă de restul. Ceea ce nu s-a descoperit decît recent – enormele cantităţi de pămînt şi moloz deplasate la construcţie n-au fost evacuate, ci ascunse sub planşee, aşa încît acestea au fost supraîncărcate şi înălţate cu aproape un metru. Pînă şi decovilul cu care se transporta molozul a fost abandonat în pivniţă. Prin urmare, această povară de zeci de mii de tone a rămas locului şi numai printr-o minune nu a provocat prăbuşirea imobilului la cutremurele majore din 1940 şi 1977. Altă fraudă a constructorilor, care ar fi putut avea consecinţe foarte grave: numeroase ziduri interioare nu sînt din cărămidă, ci din paiantă. Aşadar, marea greutate a unor panouri aplicate pe pereţi, de pildă hărţi uriaşe pe panouri de stejar care fac parte din inventarul Muzeului, a creat pericolul ca ele să cadă peste public...
Înfiinţarea Muzeului datează din 1969, însă deschiderea primei expoziţii n-a avut loc decît în 1971. Nu au fost atunci intervenţii importante, cu excepţia construirii Lapidariului. Nici instalaţiile sanitare sau electrice n-au intrat în reparaţiile necesare. Muzeul a funcţionat treizeci de ani, pînă în 2002, fără ca această situaţie să se schimbe. Ba da, între timp a crescut nivelul apei freatice în această zonă, aşa că subsolul e inundat. În concluzie, peste 60% din suprafaţa clădirii nu mai poate fi folosită. De zece ani, vizitatorii au la dispoziţie numai parterul cu diverse expoziţii. Firma care cîştigase contractul pentru restaurare, anunţînd drept cost al întregii operaţii o sumă pe care a cheltuit-o din primele luni, n-a mai primit nici un ban.
În momentul de faţă se caută răspunsul la două întrebări: De unde ar putea veni fonduri pentru consolidare şi unde se va evacua patrimoniul din interiorul Muzeului pe perioada cît vor dura lucrările?
P.S. Majoritatea informaţiilor de care am uzat aici le deţin de la prietenul Ernest Oberländer-Târnoveanu, care, pentru păcatele lui (care or fi), este directorul acestui Muzeu.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
