O veste bună, totuşi
Oricît de rare, cazurile de vechi clădiri bucureştene care, printr-o restaurare îngrijită, îşi recapătă frumuseţea trebuie semnalate aici – unde, de obicei, intră numai necroloage de case. De data asta, am plăcerea să anunţ că, pe strada Batiştei, la nr. 31, am văzut o asemenea excepţie. Încă de la începutul lui septembrie, un prieten mi-a atras atenţia asupra lucrărilor de la colţul cu str. I.L. Caragiale. E un adevărat palat. În realitate, două, care au rezultat din continuarea corpului 1, stil vilă elveţiană, cu un corp 2, masiv, eclectic. Am fost înăuntru numai o dată, cînd era acolo Institutul Cultural Maghiar, dar nu mai ţin minte nimic, decît sala de conferinţe şi o mulţime de scări care suiau şi coborau.
Prima dintre aceste case a fost construită, înainte de 1900, pentru un prinţ: Alexandru Callimachi (1866-1918). De neam domnesc, ce politică era să facă el? Desigur, conservatoare. A fost chiar vicepreşedinte al Senatului în 1912. Căsătoria sa, în 1890, cu Maria, fiica lui Gh. Vernescu, şeful Partidului liberal-conservator, întărea o alianţă politică efemeră contra lui I.C. Brătianu. Mărturia unui contemporan îl descrie: „temperament energic şi combativ... un adevărat cavaler“. „Un bun stăpîn al ţăranilor de pe moşiile sale“, adaugă şi N. Iorga, care a intrat în casa aceea, „plină de cărţi rare şi de tablouri“, şi, ştiindu-l „priceput în mînuirea armelor“, a îndrăznit să-i ceară sfatul cînd era ameninţat cu un duel de către grobianul Mihail Dragomirescu. Al. Callimachi, care-l preţuia ca pe „cel mai mare erudit al ţării mele“, i-a oferit să tipărească pe cheltuiala sa Istoria literaturii româneşti în secolul al XVIII-lea, căreia Academia îi refuzase un premiu (!), iar istoricul recunoscător avea să adune din arhive două volume de Documente privitoare la istoria familiei Callimachi. Această casă, menită să fie expresia publică a rangului şi a caracterului seniorului feudal de la Stănceşti (pe malul Prutului), are parter, etaj şi mansardă, cu o friză, sub streaşină, de medalioane smălţuite sugerînd blazoane.
Prelungirea de alături, mai greoaie în căutarea măreţiei, i se datorează probabil fratelui mai tînăr al lui Alexandru, Jean (1880-1940). Prin căsătoria sa cu Anne Marie Văcărescu, în 1911, el a devenit şi proprietarul moşiei Măneşti (Prahova). Soţia sa a primit oaspeţi englezi din specia literară, cînd, după război, s-a construit şi corpul 2 la Bucureşti. Sacheverell Sitwell, în relatarea călătoriei sale din 1937 care s-a tradus de curînd în româneşte (de Maria Berza, Humanitas, 2011), îşi arată datoria faţă de gazdele lui, prinţul şi prinţesa Callimachi. Alt vizitator, pe care aceeaşi ospitalitate l-a îndemnat să scrie Invitation to Roumania, a fost Derek Patmore, fiul poetului catolic Coventry Patmore.
Ultimul membru al familiei Callimachi pe care istoria literară îl mai înregistrează a fost Scarlat (1896-1975), fiul lui Alexandru. I se zicea „prinţul roşu“ fiindcă de tînăr, în ziarul Clopotul din Botoşani, şi-a manifestat convingeri politice apropiate de comunism. Spirit neconvenţional, cum se vede din căsătoria sa cu actriţa (evreică!) Dida Solomon, a sfîrşit ca prizonier al regimului pe care-l chemase, în sinecura de director al Muzeului Româno-Sovietic (în casa care e astăzi Muzeul Literaturii Române). Dezamăgit de comunism, a scris un roman „de sertar“, autobiografic, care, publicat postum, n-a avut nici un ecou, deşi l-am găsit interesant. Paginile despre pătrunderea sovietică în Moldova au un accent personal memorabil. Cei care au întreprins reabilitarea casei, fie că ştiau sau nu cîtă tradiţie reprezintă ea, îndeplinesc o faptă exemplară.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
