Oraşul de după război

Am văzut săptămîna trecută observaţiile dnei Durandin despre Bucureşti, oraş pe care-l cunoaşte bine, aşa cum era la cumpăna între două zodii politice şi sociale, la sfîrşitul primului deceniu de la Revoluţie. Întîmplarea îmi scoate în cale încă o mărturie franceză cu privire la altă răscruce în istoria Capitalei noastre, atunci cînd tocmai fusese „eliberată“ de ocupaţia germană, în toamna tîrzie a anului 1918.

Puţini dintre noi au avut ocazia să citească romanul Capitaine Conan de Roger Vercel, care a luat chiar premiul Goncourt în 1934. Autorul, care a mai scris un roman (de negăsit) despre români, judecînd după titlu – Notre père Trajan –, era născut în 1894 şi a vizitat întreaga Europă centrală şi răsăriteană de la Budapesta la Odessa şi de la Stambul la Belgrad, Sofia şi Bucureşti. Intrase în Transilvania cu primele trupe franceze care au pătruns acolo, dar a luat parte şi la luptele de la Bender contra bolşevicilor de peste Nistru. Filmul pe care l-a făcut în 1995 Bertrand Tavernier pe baza romanului şi care a rulat şi la noi arăta grozăvia şi absurditatea războiului, fără a insista pe localizarea în România şi Bulgaria, unde divizia Orientului se găsea în ajunul armistiţiului. Subiectul este, de fapt, dificultatea pentru ostaşii care abia au lăsat arma din mînă de a reveni la o viaţă normală, deşi năpădită de lipsuri şi de constrîngerile disciplinei civile. În literatura română există o carte mult mai impresionantă – bineînţeles, uitată –, aceea a lui G. Banea, Zile de lazaret. Jurnal de captivitate şi spital (1938). Scriitorul francez a întîlnit eroi a căror memorie era încărcată de moartea camarazilor şi a duşmanilor. La Bucureşti, ei se repezeau la beţii şi bordeluri cu o brutalitate pentru care erau pedepsiţi de tribunalul militar. În faţa acestei justiţii se perindau oameni pe care războiul îi sălbăticise, iar biata compensaţie pe care o crezuseră ca fiind dreptul lor era de a se tăvăli în prostituţia cea mai sordidă.

Peisajul caracteristic de aici: „o casă, o grădină, un maidan, apoi o grădină, un maidan, o casă; mereu impresia de neterminat pe care o dă acest mare oraş dincolo de cartierele sale bogate. Ca şi cum i-ar fi fost lene să umple golurile rămase şi se întinde, indolent, pe cîmpia nesfîrşită, lăsînd să se împrăştie în libertate casele risipite“. Micul burghez francez, obişnuit cu rînduiala străzilor, refuza dezordinea şi neglijenţa. Prin „mahalalele moarte şi stinse“, trupele lui Berthelot îşi făcuseră drum spre Piaţa Victoriei ca să defileze triumfal prin faţa „unui rege obosit care ne-a salutat moale cu sabia, a unei regine sprintene şi vioaie care zîmbea cu toţi dinţii şi a prinţeselor din trăsură, două fermecătoare fete cu coroniţe“. Arcuri de triumf, steaguri, flori... „Ţăranii îmbrăcaţi în cojoace îşi scot căciulile: admirabili sînt ochii lor de copil, imenşi, adînci“; pe cînd ceilalţi ţărani, în uniformă, infanteria română, prezintă armele, „trîmbiţările lor prelungi sună ca nişte nostalgice chemări de ciobani“. Calea Victoriei? „Îmi aduce aminte de o stradă de provincie, duminica.“ De la un magazin la altul, plimbările, în absenţa maşinilor pe care le înlocuiesc cîteva trăsuri cu vizitiii lor lipoveni. „Tot Bucureştiul oscilează răbdător între Palatul Regal, care seamănă leit cu cea mai banală dintre prefecturile din Franţa, şi Poşta centrală, o vastă clădire importată de la München“. La lăsarea nopţii, „electricitatea, parcimonios repartizată, întristează brusc strada. Cafenelele nu aprind decît un bec de fiecare lampă... Marfa ieftină din vitrine stîrneşte mila: războiul apasă greu asupra popoarelor mici, de vreme ce magazinele de prim rang din acest oraş au fost reduse la o asemenea penurie“. Explorarea îl duce pe vizitator mai departe, pe străzile cu firme de comercianţi, Sărindar, Lipscani... „Ele sînt prost pavate, şi mai prost luminate, mărginite cu faţade neregulate şi sărăcăcioase, unde, la cîte o fereastră, pîlpîie lumina de gaz dinăuntru! Gangurile deschid, în tencuiala galbenă, dreptunghiurile lor negre, joase. Ne poticnim în bornele ridicate la colţul pragurilor. Vitrinele strîmte sînt încadrate de bîrne groase, abia cioplite... Altădată, mi-ar fi plăcut această stradă veche, cu lucarne şi streşini, lumina estompată a lămpilor ei, ba pînă şi mirosul ei de baltă.“ În bodegile în care se coboară la subsol, „cu grămezi de verze prăvălite printre mese, din tavan atîrnînd legături de gogoşari şi ştiuleţi aurii de porumb“, soldatul francez descoperă ţuica. Alt colţ de oraş pe care autorul l-a cercetat este piaţa Sfîntul Gheorghe – „o piaţă mică, rotundă, înconjurată de case cu un etaj, în centrul căreia o lupoaică de bronz înţeapă cu mamelele ei ascuţite două păpuşi negre aşezate pe un soclu strîmt, Romulus şi Remus“. În labirintul de străduţe ţigăneşti din jur, poliţiştii români l-au condus la curve ca să-i adune de acolo pe militarii francezi. Pe unii dintre aceştia i-au prins după ce, trăgînd cu revolverele, jefuiseră un local de noapte şi-i spărseseră capul casierei cu un sifon.

De la aceste descrieri realiste al oraşului nostru, care degajă mai degrabă tristeţe şi dezgust, n-au trecut încă o sută de ani!

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.