Casa fără număr
În acest oraş lăsat pradă tranziţiei, cad, unele după altele, casele vechi. Sînt, îmi vine să spun, case omorîte. Am băgat acum de seamă că, înainte de a fi dărîmate, cît mai sînt în agonie, li s-a scos numărul, ca un semn al condamnării la moarte. De aceea casa pe care am văzut-o azi şi-a pierdut identitatea.
Se găseşte pe strada Dianei, acolo unde aceasta se bifurcă între strada Italiană şi strada Calderon. Venind din Piaţa C.A. Rosetti, ai în faţă casa care se întinde simetric în amîndouă direcţiile. Aripa de vest cuprinde sera, caracteristică pentru epocă. Faţada principală priveşte spre piaţă. Porţile curţii, amîndouă, sînt deschise, uşa de intrare spre care se urcă trei trepte are geamul spart, deasupra ei este o fereastră deschisă, altele şi ele în bătaia vîntului sau cu un oblon pe jumătate tras – o jale! Înăuntru se văd pereţii de cărămidă goală. În spate, uşa de serviciu deschisă invită homleşii să intre.
De ce atîta dispreţ pentru o elegantă clădire care pînă anul trecut se păstrase intactă şi a cărei valoare arhitecturală este mai presus de orice îndoială? Cum se poate să nu fi fost aleasă pentru înscrierea ca monument istoric?
Mai întîi, e o lucrare semnată. Autorul ei a fost Ernest Doneaud (1879-1959). În prima parte a carierei sale, el a aplicat ceea ce învăţase la Paris, la École des Beaux-Arts, de unde a venit în 1907: de exemplu, la Cercul Militar (Casa Armatei) în 1912 şi la Palatul Senatului, pe care-l începuse în colaborare cu arhitectul Maimarolu, dar lăsat neterminat din cauza războiului. Hotel Lido şi Palatul CFR aparţin unui alt stil, adaptat la moda anilor ’30, simplu, sobru, funcţional. Doneaud a construit mai ales edificii publice, ca Palatul de Justiţie de la Ploieşti sau hotelurile de staţiuni termale la Govora şi Călimăneşti. Modelul de vilă cu parter, etaj şi mansardă pe care l-a clădit pe strada Dianei l-a mai încercat la Şosea şi pe Bulevardul Lascăr Catargiu. Aici are „grădina de iarnă“ şi un turnuleţ deasupra intrării, între două sfîrleze de piatră. Nu ştiu precis de cînd datează: din 1919 sau chiar ceva mai devreme.
Dacă nu mă înşel, casa a fost a lui Dimitrie Ghika (1867-1954), un personaj de prim rang în diplomaţia românească. Pînă în 1913, el locuise în strada Luminei (azi Christian Tell), la nr. 16, împreună cu fraţii săi, Vladimir, „monseniorul“, şi Alexandru pictorul. Este acolo o clădire tot aşa de frumoasă, care este şi ea sub ameninţarea demolării. În 1913, fiind ministru la Sofia, a cumpărat casa cu nr. 44 din Dorobanţi, pe care a vîndut-o în 1919, cînd era ministru la Roma: de atunci este ambasada Serbiei.
După venirea lui în strada Dianei, a continuat să fie trimis în străinătate: la Paris, la Roma din nou şi la Bruxelles, aşa că nu a rămas în Bucureşti decît în 1931-1932, ca ministru de Externe în Guvernul Iorga. Din cauza acestor absenţe, cineva care a locuit în copilărie pe aceeaşi stradă îşi aduce aminte că, aproape tot timpul, casa era închisă.
Ce-i de făcut? Nici Ministerul Culturii „şi Patrimoniului“ (vorbă să fie!), nici Comisia Monumentelor Istorice, nici Muzeul Municipiului nu au avut mijloacele sau, măcar, intenţia de a extinde ancheta asupra centrului Capitalei, ca să inventarieze cu un trainic temei documentar casele care trebuie păstrate. Semnalările cu care s-a însărcinat aici un singur om, care mai are şi altceva de făcut şi care nu era pregătit pentru acest rol, rămîn zadarnice. De altfel, aceeaşi situaţie a apărut şi în celelalte ţări care, ieşind din comunism, au dat peste „goana după aur“ căreia ne place să-i zicem capitalism. Şi la Belgrad, de pildă, din cîte am aflat, afacerile imobiliare iau cu asalt vechiul oraş, unde nu mai locuiesc decît săracii. Lăcomia, conjugată cu lipsa de educaţie, loveşte orbeşte.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
Foto: R. Avram
