Grijile Măriei sale

Ia să ne aducem noi aminte de Vodă-Caragea! Nu fiindcă n-am avea subiecte din viaţa contemporană a oraşului: ele se întîlnesc la tot pasul. O realitate incoerentă, în care, oricît de rare, se întîlnesc şi motive de satisfacţie, dar continuă ofensiva împotriva ultimelor vestigii ale vechiului oraş. De pildă, cine trece pe strada General Manu poate constata că pe dreapta, pe trotuarul Hotelului Minerva, se lucrează harnic la restaurarea a două case, dar, peste drum, casa lui Spiru Haret este în aceeaşi stare de părăsire şi degradare, deşi am semnalat de atîtea ori că e o ruşine să fie lăsată să cadă din picioare. Haret! Mai ţineţi minte cine a fost? O statuie de Jalea, la Universitate, stă mărturie a respectului pe care alte generaţii l-au purtat acestei amintiri, pe cînd noi dispreţuim casa în care a trăit. E adevărat că, avînd în vedere ce a ajuns şcoala românească, te doare să te gîndeşti la cel care a creat-o, cu încredere în viitor, acum un secol. Cel mai indignător eveniment bucureştean pe care ni l-a arătat televiziunea acum cîteva zile a fost împrăştierea cu jandarmii a unei manifestaţii la Hala Matache: Nicuşor Dan şi cei 40 sau 50 de reprezentanţi ai ONG-urilor care protestau contra demolării pe furiş şi a înlocuirii ei cu o pastişă au fost îmbrînciţi în dube, ca nişte răufăcători!

De ce atunci ne aducem aminte de Ioan Gheorghe Caragea, fanariotul care a domnit în Ţara Românească de la 1812 la 1818? Acum două sute de ani, el lua măsuri pentru a se repara străzile din Bucureşti: „fiindcă cele mai multe poduri de prin uliţele tîrgului şi a mahalalelor (bez podurile mari) sînt foarte stricate şi fiindcă de acum înainte, cînd se apropie iarna, urmează a începe şi ploi, cînd nu va fi podurile drese va pătimi norodul de obşte“. Cu alte cuvinte, mai pe înţelesul cui citeşte azi – atît la periferie, cît şi în centru, putrezeau buştenii cu care erau podite străzile şi acestea se înnămoleau, împiedicînd circulaţia. Apropierea iernii? Data acestui document arată prevederea domnitorului: 5 august... Cu reparaţiile erau însărcinaţi „împrejuraşii“, adică chiar locuitorii care-şi aveau prăvăliile şi casele înşirate de-a lungul acestor „poduri“. Iar dacă ei ar fi nesocotit datoria lor, şeful poliţiei („vel aga“) urma să-i silească „şi făr de voie a-şi drege podul“! Un an mai tîrziu, curăţirea şi întreţinerea străzilor redevine necesară şi, în iunie 1814, „pînă la viitoarea toamnă, cînd începe ploile şi noroaiele“, se interzice accesul pe Podul Mogoşoaiei al carelor încărcate cu lemne de foc, cherestea, fîn, butoaie sau orice alte poveri grele. Acestea, ca şi camioanele din ziua de azi, nu numai că ar fi stînjenit circulaţia, dar ar fi scufundat sub greutatea lor pavajul lemnos. Gunoaiele şi „alte murdalîcuri“ pe care oamenii, „după rău năravul lor“, nu se sfiau să le arunce afară din curtea lor, adică în mijlocul străzii, trebuiau măturate şi, în acest scop, altă poruncă domnească a organizat, cel puţin pentru Podul Mogoşoaiei, o echipă de 16 agenţi de curăţenie care „să aibă care cu boi, tîrnuri şi lopeţi“.

De obligaţia de a participa la asanare nu erau scutiţi nici boierii, nici mănăstirile, ai căror slujitori, cu carele de la moşii, ori cu căruţele lor, aveau de transportat gunoiul şi noroiul afară din oraş, măcar o dată pe săptămînă, în fiecare sîmbătă.

Afară, unde? O dispoziţie luată în 1816 căuta să oprească întinderea oraşului dincolo de hotarele fixate cu un deceniu mai devreme, deoarece, pentru a scăpa de dările la care erau impuşi în „intravilan“, bucureştenii „necontenit fac case... pînă în cît se apropie să ajungă la Colentina şi la Herăstrău“. Alte extremităţi atinse erau spre sud, la capătul lui Şerban-Vodă şi pe Podul Calicilor (sugestiv nume!), adică Rahova de astăzi. Aşadar, o tendinţă care s-a accentuat treptat pînă în epoca noastră era deja prezentă în dezvoltarea Capitalei.

În interiorul acestor hotare era un haos. Comunicarea era anevoioasă pe străzile sinuoase şi strîmte, pe care, cum spune un alt document, „şandramalele şi tarabele... ce au obicinuit de fac dinaintea prăvăliilor îngustează şi astupă lumina uliţelor“. De aceea, „abia rămîne loc de a trece omul cu piciorul“. Asemenea strîmtori erau chiar primejdioase, fiindcă acolo, de pildă lîngă biserica Enii, se petreceau „întîmplări de hoţie“. Vigilenţa justiţiei era însă vizibilă: în faţa puşcăriei de la Curtea Veche se mai puteau vedea criminali traşi în ţeapă. Ca să nu se închidă calea pietonilor sau a trăsurilor prin copăile cu zarzavaturi şi fructe pe care le aduceau ţăranii şi le întindeau în mijlocul drumului, s-au făcut atunci primele pieţe: două – una pe Şerban-Vodă şi alta pe Podul Mogoşoaiei, vînzătorii avînd de plătit chirie boierilor care erau proprietarii acelor locuri.

Viaţa de toate zilele a locuitorilor oraşului era expusă la două pericole. În primul rînd, inundaţiile Dîmboviţei („înnecăciuni“) cauzate de zăgazurile morilor. De aceste mori de la Radu-Vodă depindea producţia cotidiană a brutăriilor care avea nevoie de făină. Pentru a curăţi şi adînci albia rîului, domnitorul însuşi poruncea să fie pusă în funcţiune o dragă („o mihani“) aşa cum văzuse la Constantinopol. Cealaltă calamitate care putea apărea pe neaşteptate era incendiul („iangăn“) capabil să devoreze cu cea mai mare iuţeală construcţiile din lemn şi acoperişurile de şindrilă. Foişorul de Foc exista în 1815, şi el de lemn, înalt de 15 metri; dat fiind că putrezise, urma să fie refăcut, iar pînă atunci erau puşi doi oameni de pază zi şi noapte: unul în clopotniţa de la Sf. Gheorghe Nou şi altul jos la poartă, gata să alerge să cheme ajutor. Cheresteaua necesară reconstrucţiei trebuia şi ea păzită „pentru „a nu se fura“. Cît despre pompieri, aceştia erau 40 de salahori înarmaţi cu topoare, ca să dărîme cît mai repede casele incendiate. Ustensilele pe care locuitorii fiecărei clădiri urmau să le aibă, ca precauţie, erau o cange, un topor şi „o putină cu apă totdeauna plină“. La curtea domnească existau şase coşari însărcinaţi să întreţină sobele.

Controlul şantierelor publice îl asigurau un arhitect, care în 1816 se numea Hartler, şi un inginer, Ernest Mayer, al cărui contract din 1814 prevedea o leafă destul de mare.
De reţinut că problemele edilitare erau tratate cu atenţie de Divan, format dintr-o duzină de boieri, organ consultativ şi executiv totodată, dar decizia finală îi aparţinea personal domnului. Cînd Antonescu şi Ceauşescu vor trasa străzi şi vor lua hotărîri de demolare, ei se vor înscrie într-o tradiţie premodernă. 

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.