Ministrul contra arhitecţilor

Am impresia că am mai scris de o mie de ori articolul pe care-l încep acum. Sigur că seamănă toate între ele, dar, din păcate, se mai întîmplă şi să revin la acelaşi caz, fiindcă degeaba am atras atenţia asupra unei anumite case în pericol. Asta înseamnă că nu am de luptat, cum am crezut uneori, cu ignoranţa, ci cu reaua-voinţă, cu interese pe care le pot doar bănui şi cu dispreţul făţiş pentru intelectualii sensibili la istorie (ba chiar pentru orice fel de intelectuali).

Acum doi ani, vorbeam de 9 clădiri a căror suprimare se plănuia între străzile Christian Tell şi Mendeleev, trei fiind condamnate încă din 2009, printr-o HCGMB nr. 119. Aceasta aproba un PUZ emis atunci, care avea în vedere clădirile 16 A, 16 B şi 18 din strada General Christian Tell. Aflăm acum că Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu cultural (sic!) a Municipiului Bucureşti a emis avizul de desfiinţare a ultimelor două case şi de păstrare – pentru 16 A – doar a faţadei, sub cinci etaje care se vor îngrămădi deasupra parterului. La cererea de clasare urgentă adresată Ministerului Culturii de către Ordinul Arhitecţilor, răspunsul a fost negativ. Justificarea respingerii este indignătoare şi ne-a fost adusă la cunoştinţă prin protestul Ordinului Arhitecţilor. Motivul invocat? „Au fost emise acte administrative care au produs efecte juridice care ar genera litigii în instanţă de contencios administrativ.“ Vasăzică, Ministerul se sperie de litigii, pe care avocaţii săi le pierd de obicei, aşa că, deşi s-a făcut o tîmpenie, e mai bine s-o lăsăm aşa. Eu aş fi crezut că cel care a semnat „actele administrative“ prin care Ministerul se declara de acord cu această profanare a patrimoniului arhitectural bucureştean trebuia dat afară, pur şi simplu. Nu ştiu cine e, nu vreau să ştiu cine, ca să nu încapă bănuiala că aş avea o răfuială cu dînsul. A fi consimţit la siluirea unui monument de mare valoare dovedeşte că a mai făcut şi că este în stare să mai facă asemenea neghiobii nefaste. Iar procesul cu care Ministerul se simte ameninţat ar merita încercat. Fiindcă insistenţa Ordinului Arhitecţilor de a salva casa de la nr 16 A a fost susţinută de o temeinică expunere istorică. Poate că foştii mei colegi din Comisia Monumentelor Istorice ar fi fost şi ei împotriva tratamentului, nici estetic, nici ştiinţific, prin care clădirea ar fi desfigurată. I-a întrebat cineva? Mi-ar fi ruşine (pentru ei) să aflu că au fost consultaţi şi că s-a obţinut acest rezultat. Atitudinea Ordinului Arhitecţilor mi se pare un argument care, oricum, trebuie luat în seamă.

Să mi se îngăduie să spun aici ce ştiu despre casa al cărei trecut şi a cărei calitate artistică impuneau înscrierea pe lista oficială a monumentelor istorice. Un funcţionar nu le cunoaşte, poate că nici ministrul în a cărui răspundere revin astfel de greşeli; să le afle de-aici! În ce mă priveşte, am scris, nu o dată, ceea ce mă văd silit să repet aici. Pe la 1895, arhitectul O. Bonis a construit pentru sine, pentru rude şi pentru clienţii pe care-i avea, vreo trei case în zonă: atîta cît îmi amintesc, din planul pe care nu-l am acum la îndemînă, primii proprietari de la nr. 16 A erau din familia Suţu (acolo scrie Soutzo). La 16 B, casa de peste drum, mai modestă, dar în acelaşi stil neoclasic, aparţinea unui Bonis. Alt Bonis locuia ceva mai adînc în acest grup de clădiri din care face parte şi casa prinţesei Alina Ştirbei, care se păstrează încă neatinsă pe strada Christian Tell, unde există, de multă vreme, secţia pentru copii a Bibliotecii Municipale. După cîţiva ani (în 1910?), nr. 16 A era în posesia fraţilor Ghika: a pictorului Alexandru (1862-1915) şi, cînd nu era în străinătate, a lui Vladimir (1873-1954). Fratele mai tînăr, Démètre (1875-1967), cel care a fost diplomat şi chiar ministru de Externe, avea casa din Dorobanţi, pe care a vîndut-o repede şi unde va fi ambasada Iugoslaviei – astăzi, a Serbiei. Amintirea monseniorului Vladimir Ghika – a cărui canonizare, mult amînată, va avea loc peste două luni – îi emoţionează pe vecinii din ordinul călugăresc catolic al Asumpţioniştilor. Chiar ei, care s-au întors în clădirea pierdută în 1948 şi devenită policlinică, mi-au semnalat primele stricăciuni, făcute pe furiş la casele situate la colţul străzii Tell cu aleea pe care se înalţă mănăstirea-bibliotecă.

Nr. 18 nu prezintă interes, nr. 16 B ar fi păcat să dispară, mai ales fiindcă a o înlocui cu un bloc P + 5 ar sfărîma ambianţa care se menţinuse nealterată pînă în prezent. Dar stîlcirea casei Ghika, sub un turn nepotrivit ca stil şi regim de înălţime, este o bătaie de joc. Cum să păstrezi faţada, cînd are o formă semicirculară, pe conturul terasei care înconjura încăperea centrală a parterului (salonul)? Dintre toate încălcările bunului simţ de care auzim zilele astea, nici una nu manifestă mai grosolan dispreţul faţă de vechiul Bucureşti.    

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foto: L. Muntean