Taxiuri

Cîte sînt acum în Bucureşti? Licenţe sînt 6000 – după alţii, 10.000, punînd la socoteală sau nu taxiurile cu număr din Ilfov, care ar fi 1600. Oricum, mulţimea lor a crescut imens faţă de trecutul pe care-l ţin minte sau despre care mi s-a povestit. Prin 1930, un tînăr din Craiova pleca la studii în străinătate, cu manualul de conversaţie român-italian, din care învăţa italieneşte. Coborînd din tren la Roma, le cerea celor care se repezeau să-l întrebe de ce are nevoie „una carrozza con tassimetro“, ceea ce provoca nedumerire, pînă cînd cineva mai întreprinzător aducea doi cai şi o veche trăsură cu taximetru. Dicţionarul fusese tipărit înainte de răspîndirea automobilelor. Românii nici nu se foloseau de aceste maşini decît rar, la plecarea în călătorie sau la întoarcere, deci locul taxiurilor era la gară. Cînd bunicii mei Iorga se urcau într-un taxi, se auzea întrebarea tîrzie şi inutilă: „Catincă, ai paşapoartele?“ Amintirile mele de copil mi-aduc în minte şirul „pobedelor“, atît la Gara de Nord, cît şi la Sinaia. În singura vacanţă pe care am petrecut-o în altă parte, la Vălenii de Munte, în 1954, nici nu exista un taxi, aşa că mama şi cu mine ne-am făcut intrarea în oraş cu o birjă, care a trecut pe sub un arc de triumf din scînduri vopsite în roşu, în vîrf cu o imitaţie a turnului Spasski şi cu citate din Lenin pe o latură, din Stalin pe latura cealaltă, scrise cu litere de-o şchioapă.

În ultimii 20 de ani ne-am obişnuit cu taxiurile, ca şi cu alte elemente ale vieţii moderne. De cîte ori am avut ocazia să vorbesc cu şoferii, am avut impresia că, din conversaţiile cu tot soiul de clienţi, şi-au adunat un capital de informaţii – nu chiar exacte, dar judecate critic. Pe vremuri, spuneam că ei sînt „detaşamentul cel mai înaintat al clasei muncitoare“; în prezent, am impresia că măcar unii dintre ei au pătruns în rîndurile micii burghezii. Copiii la facultate, cîine-lup în apartamentul de bloc, casă la ţară (nu prea departe de Bucureşti), cu grădină de zarzavat pe care o lasă vecinilor să o stropească în timpul săptămînii, iar ei vin în weekend la pescuit sau pentru reparaţii la acoperişul căsuţei. Cît despre credinţele lor politice, ele sînt dintre cele mai variate, deşi, în unanimitate, sînt nemulţumiţi de situaţia actuală. Unii îl regretă pe Ceauşescu, am şi un regalist care se bucură de cîte ori îl iau, fiindcă mă găseşte de acord cu el, dar, cel mai adesea, ei nu văd nici o soluţie.

Am aflat de la ei ce grămadă de hîrtii le sînt necesare pentru a face meseria asta (de care s-au apucat chiar cercetători ştiinţifici, la reducerea de cadre!). Se zice că, pentru a începe o firmă de taximetre, e nevoie de 30.000 de euro şi că, în Bucureşti, profitul anual ar putea ajunge la 38.000 de euro (numai 10.000 în provincie), dar e aproape imposibil să formezi o firmă nouă! Păi, dacă am înţeles bine, trebuie 11 aprobări pînă la licenţa finală... Una de la registrul auto, alta de la registrul comerţului, o copie a licenţei de transport – care se reînnoieşte anual –, un certificat de agreare, o atestare a pregătirii profesionale, bineînţeles, autorizaţia de funcţionare de la Primărie; n-au ieşit 11? Ei, am mai uitat. Pe lîngă toate astea, se cere o staţie radio de emisie-recepţie. Echiparea cu lămpi color, vopsirea maşinii etc. Birocraţia sufocă economia!

Licenţele pot fi obţinute individual sau de o companie care ar avea sute de maşini; aşa că, în 2004, numărul de licenţe – care ajunsese la 9500 – a fost limitat pentru cinci ani. Prin 2005, lista de aşteptare cuprindea 638 de solicitări. Primăria a anunţat, în 2010, că numărul licenţelor a scăzut pînă la 8500. Legea în vigoare a fixat limita la patru autorizaţii la mia de locuitori. Prin urmare, cînd sun la telefon ca să cer un taxi, am o concurenţă virtuală de 250 de persoane! De fapt, nu-i chiar aşa, fiindcă numărul meu, revenind cu regularitate, a fost înregistrat, telefonista îl recunoaşte şi, bănuiesc, îi acordă prioritate. Oricum, se pare că din 2011 se poartă discuţii în Parlament pentru o lege nouă a taximetriei.

De ce vorbim de taxiuri la „S.O.S. Bucureşti“? Nu le ameninţă dispariţia ca pe casele vechi, dar condiţiile în care evoluează această profesie reclamă şi ele mai multă atenţie. De n-ar fi decît pericolele care-i ameninţă pe şoferi. Ca în metropolele capitaliste, au fost şi în Bucureşti, din cînd în cînd, asasinate despre care am citit în presă. În alte cazuri, taxiul a fost lovit de o maşină la volanul căreia era un,,alcoolist“, omul care a trebuit să dea bani pe reparaţii l-a dat în judecată pe şoferul culpabil, dar procesul durează de doi ani... Şi închiderea accesului la această meserie – prin limitarea numărului de licenţe, lucru care, însă, nu limitează cumva accesul unor borfaşi ca aceia de la Otopeni – e o problemă. Un oraş e reprezentat de taximetriştii săi...

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foto: L. Muntean