O invitaţie la apărarea oraşului

După cum ştiţi, nu e prima. Un an după altul au trecut şi, de sute de ori, în fiecare săptămînă, cititorilor Dilemei vechi li s-a atras atenţia asupra degradării patrimoniului arhitectural al Capitalei. Demolările semnalate aici erau săvîrşite ilegal sau fără discernămînt, ori iminente, dacă starea de paragină în care erau lăsate clădirile arăta pregătirea înlăturării lor pentru a oferi speculei un teren liber, într-o poziţie strategică.

Cîteodată, chiar anunţuri în presă au indicat cîte o casă ca fiind „demolabilă“, deşi vîrsta, stilul sau amintirea personalităţii care locuise acolo ar fi trebuit să recomande protejarea ei. Totodată, am spicuit mărturii istorice despre vechea înfăţişare a acestui oraş, ignorată de către locuitorii săi. Pe ei, din cînd în cînd, i-am îndemnat să intre într-un muzeu, dar am descoperit că multe care existau altădată sînt acum închise. De ce n-ar fi? Nesocotirea trecutului se întinde în atîtea privinţe, de parcă am avea în urma noastră numai lucruri de uitat.

Au mai fost perioade în care moştenirea generaţiilor precedente a fost neglijată sau sacrificată de către modernizatori. Încă de acum un secol, Henri Stahl simţea nostalgia vieţii patriarhale, care fusese trăită în casele vechi, şi vorbea de „Bucureştii ce se duc“, în 1911! Un vizitator francez din 1906, Léo Claretie, în loc să se entuziasmeze de imitarea Parisului său, era atras de supravieţuirea unei ambianţe arhaice şi orientale, găsind în acest anacronism originalitatea oraşului pe care-l străbătea: „Grăbiţi-vă să-l vizitaţi cît încă nu şi-a pierdut caracterul!“ După vreo 30 de ani, cuvîntul de ordine a fost iarăşi recuperarea întîrzierii faţă de un Occident care se schimba cu paşi repezi. Atunci, în capitala unei ţări mult lărgite şi al cărei progres economic izbutise să învingă Marea Criză, Petre Antonescu, arhitectul cel mai versatil pe care l-am avut, proclama „stilul Carol al II-lea“. Despre ce s-a întîmplat de la cutremur la Revoluţie n-are rost să mai vorbim: ni se făgăduia că, pînă în anul 2000, 95% din bucureşteni vor locui în clădiri noi... Abia apucasem să ne bucurăm că pericolul a trecut şi, iată, identitatea tradiţională a oraşului suferă alte mutilări – de data asta, fără program, ci după cum, ici şi colo, e luat cu asalt încă un colţ de Bucureşti, din ambiţia primarului sau din dorinţa de îmbogăţire a nenumăraţilor puişori pentru care capitalismul e o cloşcă pufoasă.

Încetul cu încetul, se formează totuşi o opinie publică a cărei dezaprobare faţă de devastări se manifestă prin proteste. Demonstraţiile pe stradă, cîte au fost, n-au adunat multă lume; articolele de ziar au deja cititorii lor, care le urmăresc, deşi fără să aibă şi consecinţe, dar purtătorul de cuvînt al acestei nemulţumiri, Nicuşor Dan, s-a dovedit constructorul unei campanii judiciare care a cîştigat procese cu autorităţile. La TV, mese rotunde sau interviuri n-au lăsat neobservate accidente ca incendiile de la Moara Assan sau prăbuşirea unei clădiri de patrimoniu pe Lipscani. Cu atît mai ruşinoasă este indiferenţa cu care Ministerul Culturii asistă la această situaţie cu cît, dacă ţin bine minte, ministrul Daniel Barbu a fost, altădată, istoric al artei. Dar mai ştie cineva cine e ministru la Cultură? Cred că e singurul membru al Guvernului care a rămas absent din preocupările presei, spre deosebire de perioada în care îl vedeam la Antena 3 seară de seară.

Aşa se face că apărarea peisajului urban tradiţional o ia, acum, iniţiativa privată. Cu toate mijloacele care-i stau la îndemînă – în afară de resursele financiare, de care este, evident, lipsită. S-au organizat expoziţii de fotografii, s-au lansat invitaţii la plimbări prin cartiere al căror caracter de rezervaţie de arhitectură, deşi nerecunoscut oficial, merită tot interesul. Au fost puse în circulaţie hărţi ale Bucureştilor care semnalează monumentele istorice. Cu prilejul aniversării Szathmári, Radu Oltean a publicat un splendid album în care era reconstituit peisajul urban (semirural, de fapt) din epoca Unirii. Alte albume pe care m-am străduit să le fac cunoscute, colecţii de fotografii interbelice au trezit nostalgii pentru ce era „normal“ atunci, pe vremea tramvaielor şi a galoşilor. Un număr crescînd de bloguri stabilesc, cu o documentaţie erudită, aspectul de la 1880/1910 al unor străzi despre care avem, în prezent, o imagine foarte diferită. Aceleaşi sau alte bloguri răspîndesc şi informaţii cu privire la clădiri vandalizate, care nu mai sînt victimele nepăsării, ci ale unei nerăbdări sălbatice de a distruge.

Iată că apar şi întreprinzători care preiau, pentru Bucureşti, un sistem de a instrui agreabil, obişnuit în capitale ca Paris şi Roma. Un domn Valentin Mandache anunţă cîte un tur, o dată pe săptămînă, prin zone ca Mîntuleasa, Cişmigiu etc., ocazie cu care se pune la dispoziţia amatorilor, ca ghid (nu numai pentru turişti străini), spre a le dezvălui Bucureştii, micul Paris al Balcanilor. Acest domn – pe care jur că nu-l cunosc, deci nu mi-am pus în minte să-i fac reclamă – se recomandă ca diplomat de la London School of Economics şi Birkbeck College, de unde s-a întors ca market analyst în materie de arhitectură veche. Oferă asistenţă pentru recunoaşterea calităţii unor clădiri care, dacă înţeleg bine, ar merita restaurate (în beneficiul personal al investitorului sau al unor eventuali clienţi). Nu mă sperie prezentarea ca business, cu condiţia să fie într-adevăr susţinută cu competenţă, pentru o cauză bună. Poate că, asemenea lui, vor descoperi şi alţi întreprinzători că patrimoniul poate fi nu doar un obstacol în calea afacerilor, ci o afacere în sine.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foto: L. Muntean