Din vremea lui Pake

În mijlocul confuziei în care trăim, două bresle sînt cel mai des acuzate din afară – adică de cine nu le cunoaşte –, dar, în acelaşi timp, sînt, înăuntru, cel mai dezbinate: medicii şi arhitecţii. Vechi resentimente izbucnesc şi le răspund, mai stîngaci sau mai dibaci, disculpări, justificări sau, ca la ping-pong, cele mai piezişe lovituri. Pentru mine – care sînt, de ani de zile, martorul activităţii arhitecţilor, înregistrînd diverse tipuri umane, ca un botanist în ierbarul său –, această discordie este un spectacol întristător. De aceea, am simţit nevoia de a mă întoarce într-un trecut ce ar trebui să inspire respect.

În istoria oraşului nostru nu există nici un primar mai renumit decît Emanoil Protopopescu-Pake (1845-1893), cu toate că a deţinut această funcţie numai trei ani, dar a răspuns sentimentelor concetăţenilor săi, care nu i-au uitat numele pînă astăzi. Libe-ralul Pake a fost, pe rînd, prefect al Poliţiei în 1876, primar în 1888-1891, şi statuie – în 1899. Amintirea lui mi-a fost adusă înainte de o teză de doctorat pe care o citesc.

Autorului ei, domnul profesor Dragoş Lucian Ţigău, îi sînt dator pentru datele pe care le-am spicuit aici din paginile lucrării sale.

Omul căruia i s-a consacrat această cercetare prin multe arhive şi prin gazetele din epoca primei noastre modernizări, după Independenţă, se declara „născut şi crescut în Capitală“. O recomandare şi mai capabilă să inspire încredere: „Eu nu vin la Primărie pentru a mă căpătui, ci pentru a încerca, dacă putinţă este, să pun ordine în afacerile comunei noastre.“ Pentru a face faţă sarcinilor, se supunea unui program zilnic de lucru de la orele 11 la 14, după care urmau audienţele, încă două ceasuri.

Lista acestor sarcini, aşa cum o vedea el atunci cînd şi-a luat postul în primire, sfidează orice comparaţie cu ce am cunoscut mai tîrziu, fiindcă totul era de început: alcătuirea unui plan general al Capitalei, pentru care avea ajutorul Marelui Stat Major, refacerea şi extinderea pavajelor (mai ales piatră cubică din Belgia), organizarea unui serviciu de evacuare a gunoaielor şi de stropire a străzilor, întinderea canalizării de-a lungul reţelei stradale, instalarea unor camere frigorifice în subsolul halelor, cu apă curentă şi canalizare, plantarea unor latrine publice. Nu e destul? Înainte de toate, reglementarea nomenclaturii străzilor şi numerotarea caselor (necesară pentru a găsi locuinţa bolnavilor).

Bucureştii aveau 200.000 de locuitori – număr aproximativ, stabilit de recensămîntul pe care tot Pake l-a cerut. Această populaţie ocupa o suprafaţă de 3200 de hectare, întinsă pe 848 de străzi. Pentru a străbate oraşul de la un capăt la altul – deci pe diametrul mediu – făceai 7 kilometri. Pentru a parcurge asemenea distanţe, avînd în vedere că nu toată lumea avea trăsură, s-au introdus cinci linii de tramvaie. Traficul, pe vremea aceea, nu era o problemă: totuşi, bicicliştii se înmulţesc şi, în 1891, se adoptă un regulament contra „velocipedelor pe trotuare“... Ar fi cazul să-l reînnoim.

Dificultăţile abia începeau. Bucureştenilor – al căror număr creştea rapid –, Pake le era dator şi cu alte elemente de organizare, pentru care a fost nevoie de arhitecţi. În situaţia pe care el a găsit-o – cu 48 de şcoli, dintre care 25 funcţionau în clădiri închiriate –, s-a trecut la construcţia a 30 de şcoli (pe cel mai simplu model, numai cu parter). S-au creat cinci judecătorii de ocol (ocoalele erau cele trei cercuri concentrice în care, de la centru la periferie, era împărţit oraşul). Oamenii învăţau, se judecau, dar, pînă la urmă, mureau, aşa că primarul a hotărît să se clădească patru capele mortuare, cîte una la fiecare dintre principalele cimitire (Şerban-Vodă, SfîntaVineri, Colentina şi Ghencea) şi o morgă. De asemenea, un azil de noapte. Asistenţa socială a beneficiat şi de înfiinţarea unei ospătării populare, avînd peste 800 de locuri. Alte realizări edilitare au fost: hala Griviţa, rampa pentru vinuri, antrepozite şi grajduri comunale. Exigenţa de ordine, disciplină şi raţionalizare se dovedeşte prin Regulamentul pentru construcţii şi aliniere (1891), care stabilea condiţiile la autorizare, construire, înălţime, ferestre, spaţii subterane, grajduri, îngrădire, mărimea curţii, puţuri, canale etc.

Lui Pake i se poate reproşa că a decis demolări: Turnul Colţei, bisericile Caimata şi Armenească veche, din secolul al XVIII-lea. În legătură cu filtrul de apă de la Bâcu-Arcuda, a intrat în conflict cu Victor Babeş (bacteriologul denunţase calitatea apei potabile, exact ca în piesa lui Ibsen, Inamicul poporului). N-au lipsit nici acuzaţiile din presa opoziţiei, cum că „la Primărie se fac hoţii şi se fură banii comunei.“ Dar Pake se străduise să atingă ţelul propus, care era de,,a transforma Capitala Regatului Român într-un adevărat oraş european.“

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.