Demantelarea sistemului de protecţie a monumentelor istorice
Luna trecută, Ministerul Culturii n-a stat cu mîinile în sîn. Agitaţia la care au dat naştere un ordin al dlui Barbu, în ziua de 13 – ceea ce ar fi putut să-l prevină asupra caracterului nefast al iniţiativei –, precum şi un proiect de Ordonanţă de Urgenţă pregătit pentru semnătura prim-ministrului, este caracteristică pentru o birocraţie care, în nestăvilitul ei avînt, pretinde să reorganizeze tot. Aţi mai auzit de „reorganizare prin desfiinţare“?
Ei bine, Ordonanţa de Urgenţă care va modifica Legea 422/2001 suprimă comisiile zonale ale monumentelor istorice, după 12 ani de existenţă. Ele aveau de examinat situaţii locale (din două, pînă la cinci judeţe), clasări sau declasări, avizări necesare pentru stabilirea de zone construite protejate, aşa încît analizau, în primă instanţă, dosarele ce urmau să ajungă la Comisia Naţională a Monumentelor. Fiecare comisie zonală era formată din 9 membri, sub conducerea unui membru al CNMI care se deplasa o dată sau de două ori pe lună în provincie. Erau cu toatele, aceste CZuri, 12, una din ele fiind aceea pentru Bucureşti. Aceste atribuţii erau cuprinse în regulamentul oficial 2173/28.03.2013, cu alte cuvinte într-un document emis de minister la sfîrşitul lui martie şi care mai cuprindea, cu o insistenţă minuţioasă, şi un fel de cod moral, asemănător vechilor prevederi pentru echitatea socialistă. Este de prisos să spun cît de inutile şi nepotrivite erau asemenea indicaţii, care arătau numai o jignitoare neîncredere în experţii şi specialiştii convocaţi, gratuit, dar regulat, ca să vegheze la protecţia monumentelor. Dar ce mi se pare mai ales de relevat este că, după trei luni, altă măsură propusă de acelaşi minister „pentru regîndirea competenţelor legale“ a înlăturat comisiile zonale, ca şi cum vreun deştept a găsit că, în condiţii de criză financiară, trebuie făcută economia lor. Totuşi, cheltuiala nu reprezenta cine ştie ce povară pentru un buget, oricum atît de zgîrcit, încît serviciul din Ministerul Culturii (zis şi „al Patrimoniului Naţional“) are de mult numai şase oameni, dintre care două persoane la pensie. Creşterea numărului lor, chiar dacă ar putea fi îngăduită (dar posturile sînt blocate), este imposibilă, avînd în vedere salariile prea mici.
Surprinzătoare este desfiinţarea comisiilor zonale şi fiindcă ar contrazice tendinţa de descentralizare sau deconcentrare de care ne ţiuie urechile în ultima vreme. Crede cineva că situaţia monumentelor de la Iaşi ori Tîrgu-Mureş va fi mai bine cunoscută la Bucureşti? Unul din puţinele puncte cu care aş fi de acord în Ordonanţa de Urgenţă este dispoziţia ca intervenţiile în regimul de urbanism al zonelor construite protejate să aibă neapărat aprobarea Ministerului Culturii. Însă lipsa acestui aviz sau emiterea sa de către persoane incompetente mi se par echivalente. Mă încearcă chiar – şi nu numai pe mine – bănuiala că noua componenţă a Comisiei Naţionale – cu rolul ei doar consultativ – a creat o majoritate de membri docili sau mediocru pregătiţi, tocmai spre a evita conflicte ca acelea care se iveau între vechile comisii şi frenetica acţiune de a planta construcţii noi oriunde. Atribuţiile CNMI, enumerate în Ordonanţă, sînt 19! – le-am numărat... Sînt cei 21 de membri, numiţi acum, capabili să le facă faţă? Eu aş pune mîna în foc pentru cinci. Acelaşi document oficial ne înştiinţează că ne aşteaptă o inspecţie generală a felului în care s-au ocrotit pînă acum monumentele. Ea era desigur necesară, dar cine o va face?
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
Foto: L. Muntean
