Alte glasuri, alte încăperi

Două camere ticsite de cărţi în Drumul Taberei, ca o citadelă singuratică, dar nebiruită. Este locuinţa soţilor Radu şi Eugenia Greceanu. După vreo şase volume în care a cules mărturii inegale, dar adeseori interesante, despre vechiul Bucureşti, dna Victoria Dragu Dimitriu, convertită la credinţa, împărtăşită acum de tot mai mulţi, că trecutul încă vizibil al oraşului nostru merită cruţat, a făcut descoperirea izvorului incomparabil de informaţii pe care-l reprezintă această pereche de personalităţi curioase şi foarte complexe. Rezultatul este Povestea unei familii din Bucureşti, Grecenii (Editura Vremea, 2012), o carte pe care acel public acuzat că e plămădit din nostalgii şi resentimente o primeşte zilele astea cu entuziasm. Se va înţelege imediat de ce sentimentele declarate acolo corespund convingerilor mele, dacă voi cita din dialogul asistat şi transcris de dna Dimitriu aceste cuvinte: „Ţie îţi place mult să vorbeşti despre case. Mie îmi plac poveştile de viaţă ale oamenilor“.

Aşa se face că, pe de o parte, cititorii sînt introduşi în lumea boierimii româneşti, cît şi cum supravieţuia de-a lungul secolului pe care l-am lăsat în urmă, iar pe de alta se relatează amănunţit şi pasionat eforturile depuse de la război pînă în zilele noastre pentru a apăra monumentele istorice. Despre amîndouă subiectele, o sumedenie de documente au fost adunate aici. Amintirile domnului şi ale doamnei Greceanu au o sinceritate şi o vitalitate care le conferă şi o calitate literară – în orice caz, se citesc ca un roman. Născut în 1915, Radu Scarlat Greceanu, dintr-un neam boieresc din Moldova şi, după mamă, strănepot al lui Ion Ghica, s-a format ca istoric şi arhivist şi a publicat contribuţii erudite. În această existenţă hărăzită studiului, a intervenit brutal experienţa frontului şi a prizonieratului în Rusia, de unde s-a întors în 1948, pentru a ajunge apoi, din 1952, cînd a fost dat afară de la Arhivele Statului, traducător tehnic la Institutul de Proiectări Forestiere. O notorietate mai mare este aceea pe care Eugenia Greceanu a dobîndit-o între arhitecţi, fiind eleva lui Grigore Ionescu şi a lui Richard Bordenache, specializată în domeniul restaurării monumentelor. Cercetările domniei sale cu privire la Herăşti şi Cotmeana, precum şi lucrările esenţiale despre Piteşti şi Botoşani constituie o operă ce nu se poate ocoli. Totuşi, această carieră n-a fost nici ea fără lupte (de exemplu, episodul faimosului doctorat din 1974), nu numai din cauza persecuţiei politice pe care i-o atrăgea originea soţului, ci şi a unui caracter colţuros, pe care mulţi l-am găsit insuportabil.

Se împletesc astfel memoriile celor doi. Un capitol datorat dlui Greceanu îmbogăţeşte şi chiar corectează ceea ce am scris despre casa din strada Spătarului 13. Ştiind că i-a aparţinut unui Dimitrie Ion Ghica, diplomat, am crezut că acela era ministrul de Externe din 1931-1932, fiu al generalului Iancu Ghica, deci nepot al ultimului domn al Moldovei. În realitate, era vorba de un personaj din ramura munteană, omonimul fiu al scriitorului şi omului politic Ion Ghica: el s-a născut în 1848 şi a murit în 1914. A fost ministru al României la Atena şi l-a tradus pe Herodot (îmbelşugate şi savante note cu care comentează textul dovedesc o cultură excepţională; îşi făcuse studiile în Anglia victoriană). Casa a fost construită în 1899-1902, autorul proiectului fiind inginerul Ion D. Ghica pentru tatăl său. Păstrez pentru alt prilej discuţia unei însemnări în latineşte a lui Dimitrie Ghica pe o carte a socrului său Constantin A. Creţulescu, un manual de istorie a culturii universale, primul redactat de un român. Confuzia dintre cei doi Dimitrie a fost îndreptăţită de semnătura arhitectului Ernest Doneaud, înscrisă pe zidul clădirii. O eventuală explicaţie ar fi că, după un incendiu din 1945, casa ar fi fost refăcută... Oricum, la începutul iernii trecute, mi s-a semnalat că se pregătea demolarea ei şi îmi vine să cred că protestul meu a îndepărtat pericolul. Dl Radu Greceanu, care s-a născut acolo, are fotografii din timpul construcţiei, în urmă cu 112 ani. Ghiculeştii au plecat după Primul Război Mondial, iar în vremea mai nouă clădirea era ocupată de Policlinica „Ana Aslan“. Mutate din casă în casă, arhiva şi biblioteca familiei au fost risipite – „o tragedie cumplită“. Paginile despre conacul de la Miclăuşeni ori despre mănăstirea Antim urmăresc rădăcinile, individuale sau colective, ale unor pierderi la fel de dramatice.

Relatarea complementară a dnei Greceanu pune în lumină împrejurările în care asemenea distrugeri n-au mai întîmpinat rezistenţa care ar fi fost normală. A văzut tot şi, de cîte ori ia cuvîntul, este pentru a-i trece în revistă pe oamenii care au avut o situaţie oficială în domeniul monumentelor sau care, prin munca lor, au izbutit şi fără această situaţie să creeze lucruri de valoare. Celor din urmă li se recunoaşte calitatea profesională şi umană: Horia Teodoru, Ştefan şi Ion Balş, Paul Emil Miclescu, Virgil şi Liana Bilciurescu. Dintre oamenii de ispravă care au jucat un rol important, se pune temeiul pe Pompiliu Macovei. Vasile Drăguţ nu există decît pentru a fi blestemat. Dacă relaţiile personale au fost bune, părtinirea acţionează în sens contrar: oricine i-a cunoscut va fi surprins să-i găsească judecaţi favorabil pe Florian Georgescu, Radu Constantinescu sau Al. Simion Ştefan, figuri de tristă amintire. E şi mai lungă lista altora, condamnaţi pe nedrept, dar nu e aici locul pentru a restabili adevărul cu privire la fiecare victimă. Unde, în schimb, trebuie să mă declar de acord cu dna Greceanu este legat de Legea Monumentelor, pe care are dreptate să o critice ca prolixă şi confuză. Lipsa unei legislaţii timp de zece ani (1990-2000) şi inaplicarea ei în cursul deceniului următor poartă vina dezastrului la care sîntem martori neputincioşi. 

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.