O colecţie şi multe altele

La colţul străzilor Nicolae Iorga şi Henri Coandă, a rămas una dintre casele într-adevăr frumoase din acest cartier al oraşului, încă ferit pînă acum de agresiuni, aşa cum este pitit între Bulevardul Lascar Catargiu şi Calea Victoriei. O clădire mai mult lungă decît înaltă, deoarece, neavînd etaj, se întinde în formă de L pe cele două străzi care se întîlnesc acolo. S-au păstrat anexele din fundul curţii, desigur – vechile grajduri şi locuinţa servitorilor. În curte, cîteva busturi – atît de urîte şi de stîngace, încît nu pot fi decît încercările de atelier ale unor elevi cu desăvîrşire lipsiţi de talent, de prin anii realismului socialist – îl înconjoară pe acela banal, dar decent, al stăpînului de altădată al casei. Fiindcă o placă pe zid anunţă că acolo se găseşte un muzeu, purtînd numele doctorului George Severeanu (1879-1938). Nu ştiu dacă data morţii e corectă, căci în cartea lui Petre Oprea – de care va fi vorba mai departe – se găseşte anul 1940. Oricum ar fi, aici putea fi văzută,Colecţia de artă „Maria şi George Severeanu“ (Maria a dispărut din inscripţie). Am vizitat-o pe vremuri, dar poarta e închisă cu lacăt. Mulţi ani, clădirea a aşteptat reparaţii, din ce în ce mai necesare, iar cînd restaurarea a fost gata, s-a deschis numai pentru inaugurare. Acum, dacă suni la telefon, se pare că numărul e nealocat. Alt număr de telefon este indicat pentru altă adresă, pe strada Berzei, unde, continuînd ancheta, mi s-a răspuns: „Nu e nici un Muzeu Severeanu.“ „S-a mutat?“ „Nu, e tot acolo“ – adică în strada Coandă. N-am putut afla mai mult de la instituţia de care depinde – Muzeul de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti.

Severeanu a fost chiar director al Muzeului Municipal, la înfiinţarea sa, în 1931. Colecţia proprie – care exista din 1929 – cuprindea patru pînze ale lui Andreescu şi 20 de Grigoreşti, mai multe tablouri de Eustaţiu Stoenescu şi Sava Henţia. Un pictor pentru care doctorul avea o afecţiune deosebită a fost Abgar Baltazar, dintre ale cărui lucrări avea în posesie 12. Un portret de bărbat atribuit lui Renoir era în salon. Numele colecţionarului este mai cunoscut azi pentru piesele de ceramică greco-romană şi de numismatică, pe care le adunase din Dobrogea, încă de la începutul secolului. Îmi amintesc că mai avea şi vechi gravuri franceze, germane şi româneşti. În 1949, văduva a donat statului colecţia, care a fost deschisă pentru public în 1956. Custodele ei a fost numismatul Radu Ocheşeanu, pînă la moartea sa. Doamna Liliana Hanganu, care i-a succedat, a reclamat, după închiderea şantierului de reparaţii, că plouă înăuntrul clădirii. Rezultat: i s-a redus postul şi colecţia n-a mai fost despachetată...

Reputaţia familiei se datora primului doctor Severeanu – Constantin, medic primar al spitalelor civile încă din 1880, cînd publica Medicina populară, o cărticică de noţiuni de anatomie şi sfaturi de igienă, pe lîngă recomandări de prim-ajutor. De curînd, au fost reeditate Amintirile mele (1929-1930), povestirea cam dezlînată despre o epocă de care societatea românească se îndepărtase repede.

Numărul colecţiilor de artă bucureştene scade mereu. Cele care existau pînă la Primul Război Mondial erau vreo 20 (Regele Carol I, miniştri ai săi, scriitori şi artişti). Deşi incompletă, lista pe care Petre Oprea şi-a construit cartea din 2007 mai cuprinde încă vreo 40, pentru perioada interbelică. Alte 20 încep să se formeze de prin 1950 – sau capătă atunci o recunoaştere oficială, odată cu asigurarea accesului public. Consecvent atitudinii sale de a reduce pînă la suprimare orice prezenţă particulară în viaţa culturală, Ceauşescu a folosit cutremurul din 1977 ca pretext pentru absorbirea celor mai multe în Muzeul Colecţiilor, de unde s-a mai întors acasă numai Zambaccian. Vînătoarea obiectelor de artă şi a celor de valoare istorică a reînceput pentru împodobirea reşedinţelor „Tovarăşului“, fiindcă declaraţia la care eram toţi obligaţi permitea informarea completă a „organelor“ despre tot ce mai era ascuns pînă atunci în locuinţe private sau în instituţii care moşteniseră asemenea lucruri de preţ de la fondatorii lor. (De pildă, un tui domnesc, într-un apartament de bloc muncitoresc, sau ceramică persană de la Gh. Brătianu şi mobilier de la N. Iorga în Institutul de Istorie.) Fără să menţioneze aceste abuzuri, lucrarea lui Petre Oprea – Colecţionari de artă bucureşteni – a adus la cunoştinţa publicului un inventar migălos alcătuit.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foto: L. Muntean