Pe ce lume trăim?
Inconştienţa celor care au întocmit lista oficializată din 2004 a monumentelor istorice din Bucureşti apare pe alocuri. Aşa că, în plimbările mele în căutare de subiecte, se întîmplă uneori, ca astăzi, să mă întreb cum a fost cu putinţă să fie trecute cu vederea clădiri a căror valoare era evidentă.
Situaţiile pe care trebuie să le semnalez imediat se găsesc pe Calea Victoriei – da! –, nu în cine ştie ce ungher mărginaş al oraşului. Nici nr. 210, nici nr. 147 n-au fost considerate vrednice de atenţie, deci nu figurează printre monumentele protejate de lege. Mă grăbesc să adaug că primul dintre aceste imobile s-a lipsit foarte bine de statutul privilegiat la care ar fi avut dreptul. Casa o cunoşteam de mult, dar n-o mai văzusem de cînd era cam obosită, de uzura firească la vîrsta ei.
Acum, din nou tencuită, e o splendoare. Unul dintre exemplele de stil neoclasic care s-au mai păstrat ici-colo, cu intrarea între coloane prin culoarul de curte care se întinde în lungul casei, întoarce latura stîngă spre stradă peste mica grădină umbrită de un pom, pe care o ascunde gardul de fier forjat fiindcă a fost dublat cu tablă (urît obicei). Două ferestre destul de înalte încadrează uşa-fereastră din mijloc. Pe fronton, la o înălţime care nu lasă să se vadă data decît de la marginea trotuarului, stă scris cu stuc: 1805. CEA MAI VECHE CASĂ DATATĂ DIN ORAŞ? Eu ţineam minte că era 1865. Caut la Crutzescu, care spune şi el 1865. Să fi căutat cine a tencuit-o de curînd să o „învechească“? În 1943, cînd a scris Crutzescu, se vedea probabil clar. Sau cine s-a ridicat pe scară pînă acolo a desluşit o codiţă de cifră care se fărîmase? Oricum ar fi, frumuseţea clădirii e indiscutabilă şi, dacă ne gîndim că pe lîngă ea a trecut Vodă-Cuza, pe care trăsura îl ducea de la „Capul Podului“ spre palatul domnesc, este de negîndit să o lăsăm fără certificatul cuvenit. Din fericire, n-a avut nevoie de el. A cui a fost casa? Ca şi alteori, n-am documente. Dacă a fost într-adevăr clădită în 1865, aş presupune că a locuit aici Grigore C. Cantacuzino (1829-1903). După studii de drept la Paris, a fost magistrat, deputat, senator, efor al spitalelor şi, de două ori, director general al teatrelor. Sub direcţia sa, Teatrul Naţional a reprezentat pentru întîia oară O scrisoare pierdută şi Fîntîna Blanduziei. El însuşi a tradus mai multe piese de succes din repertoriul francez al epocii.
Cu totul altfel se prezintă cazul celălalt. Chiar peste drum, pe stînga cum te îndrepţi spre Piaţa Victoriei, un enorm afiş de publicitate Armani acoperă nr. 147. Era casa bancherului Szöpkes, cu a cărui fiică a fost căsătorit diplomatul Radu N. Florescu, ministru al României în Statele Unite. Eleganţa edificiului era încă vizibilă prin anii ’60 ai secolului trecut, cînd era acolo o policlinică, avînd alături o farmacie. Aceasta mai rămăsese pînă în ultima vreme. Mi-e greu să-mi adun amintirile ca să descriu cele două corpuri de clădire, cu parter şi etaj, dar aş data-o dinainte de Primul Război Mondial. Acum nu se vede nimic, în dosul porţilor de tablă închise şi cu draperia de reclamă aşternută de sus pînă jos. Un afiş, cu data de 26 iunie 2012, invită publicul să transmită observaţii şi propuneri în vederea alcătuirii unui Plan Urbanistic de Detaliu. Se precizează că parcela respectivă are 832 mp, din care 557 suprafaţă construită. Urmează să se păstreze prima clădire, aflată în dreapta, unde era farmacia: va fi restaurată cu remodelarea mansardei, rezultatul final fiind subsol-parter-două etaje. Clădirea a doua, lungită în spate, este sortită dărîmării, pentru a fi înlocuită de un imobil 2 S + P + 3 E – 5 E r. Deci, se va săpa şi mai adînc în pămîntul ăsta ciuruit de furnicăreală, pentru încă un subsol. Deasupra parterului – trei etaje sau cinci retrase. Aşa interpretez anunţul, dar nu sînt sigur că am înţeles codul: nu cumva etajele în retragere se vor adăuga peste cele trei? Ca destinaţie – „locuinţe şi servicii“. Atîta cît am putut vedea ca prin gaura cheii, înăuntru a crescut o grădină sălbatică. În viitor, un gang de acces auto va pătrunde în curte, unde se va planta „verdeaţă pe dale“.
E prea tîrziu pentru a adresa arhitectului-şef al Capitalei, pe calea reglementară, propuneri pentru PUD, deşi sper că citeşte cu regularitate această rubrică a Dilemei vechi. Iniţiatorii proiectului de la nr. 147 se numesc Alina Lăzărescu şi Abboud Walid. Imobilul nefiind înscris ca monument istoric, ei aveau libertatea de a se gîndi la împlîntarea unui bloc nou pe această latură a Căii Victoriei, pe care o concesie după alta o va face de nerecunoscut. Mă gîndesc totuşi că arhitecţii angajaţi de aceşti clienţi aveau obligaţia de a comanda unui expert un memoriu istoric. Aş fi curios să-l văd şi eu (apippidi@sar.org.ro).
Din toate părţile, semnale de alarmă arată că „modernizarea“ înaintează pas cu pas. Recent a fost iarăşi luat în discuţie proiectul, denunţat aici anul trecut, care condamnă la moarte nr. 16 din str. Christian Tell. Mă alătur solicitării de a declara in extremis monument istoric acea casă Ghika a cărei valoare arhitecturală şi de ambianţă ar fi îndreptăţit cu prisosinţă protejarea ei. Trăim o adevărată „revoluţie culturală“ demolatoare!
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
Foto: L. Muntean
