Arhitectul Călinescu

Acum trei ani, cînd am scris pentru prima dată despre acest subiect, încercasem să văd locuinţa scriitorului – nr. 53, de pe strada care-i poartă numele –, dar o găsisem închisă. Aşa e şi acum, deşi, fiind donată Academiei, a fost cîtva timp casă memorială. Nu e singurul caz de nesocotire a unui act de donaţie – fie că ar fi nevoie de reparaţii, dar banii pentru ele capătă mereu altă întrebuinţare, fie din alte motive pe care nu le pot bănui, căsuţa e părăsită. Telefonul fluieră degeaba, deşi numărul n-a fost încă şters din lista abonaţilor. Îmi doresc, de atunci, să compar „concepţia particulară pe care G. Călinescu o avea despre Bucureşti şi despre arta arhitectonică în general“ cu situaţia de azi. Chiar fără havuzul din curte şi fără broasca ţestoasă care-i dădea altădată tîrcoale, mărturisirile scriitorului, atribuite lui Ioanide, protagonistul ultimelor sale romane, sînt destul de explicite.

Cine mai citeşte astăzi Scrinul negru? Interminabil, pe alocuri odios (fiindcă, de pildă, ironizînd decăderea aristocraţiei, între alte figuri caricaturizate îl recunoaştem pe monseniorul Vladimir Ghika, iar acesta, cu cîţiva ani înainte de apariţia romanului, murise în închisoare). De altfel, în mai multe cazuri, portretele sînt asemănătoare pînă la identificarea evidentă: Gaittany – Al. Rosetti, Babighian – Zambaccian, cu toate că aceştia erau prieteni cu autorul. Capitolul despre Talcioc este, fără îndoială, cel mai reuşit, tocmai pentru imaginea foarte adevărată despre acea clasă pe care evenimentele o lipsiseră brusc de poziţie socială şi de avere. Tonul sarcastic, adoptat şi pentru a se adapta la perspectiva comunistă, corespunde probabil şi unui resentiment acumulat de Călinescu din tinereţe faţă de foştii privilegiaţi. (De ce? Fusese bursier la Roma, căci era meritocraţie.)

A crezut că are vocaţie de arhitect. Era nesatisfăcut de Bucureştii dinainte de război: „Piaţa fostului Palat Regal e... o monstruozitate geometrică, strada Lipscani e o uliţă de barăci, acoperite cu firme mari de tinichea, Calea Griviţei, îndată ce descinzi din gară, e încă respingătoare. Lipseşte ideea. Fiecare a făcut anarhic ceeace-l interesa, o plăcintărie într-o magherniţă sau un hotel abject cu patru etaje.“ A reconstrui oraşul era din vremea aceea o obsesie, fiindcă românii au o problemă cu identitatea lor, nu destul de occidentală. Deci, Ioanide proclamă: „Să ridicăm fabrici şi locuinţe, dar să le facem frumoase ca Domul din Milano şi ca Palatul din Versailles. Coloanele uriaşe, pilaştrii, cupolele înalţă sufletele şi le dau avînt în muncă.“ La care alt personaj, implicat şi el în construcţia socialistă, obiectează că „blocurile pot fi măreţe şi fără cupole şi colonade, care costă scump.“ Fiindcă se construieşte un oraş muncitoresc, după proiectul lui Ioanide – e vorba de cartierul Floreasca, format în anii ’50, în jurul noului parc. Pentru a se inspira, arhitectul s-a dus, bineînţeles, la Moscova, unde metroul stalinist i-a făcut o impresie copleşitoare: „Am stat o zi întreagă pe sub pămînt, trecînd din galerii cu marmuri verzi în altele cu marmuri roşcate şi de la bronzuri la statui de marmură. Această feerie subterană înalţă spiritul, îl face conştient de forţa de creaţie a unui popor.“ Cu acest model în minte, Călinescu dorea Gara de Nord „măreaţă ca un templu“, cu piaţa dinspre oraş „vast pătrată, cu două sau patru fîntîni aruncînd suluri groase şi umbrele de apă“, cu o statuie (el o vedea de bronz şi în raport cu înălţimea clădirilor): „Puneţi... un bărbat ridicînd braţele spre soare, cu un ciocan într-o mînă şi cu secera într-alta.“ Ce urmează? „Calea Griviţei trebuie să ia neapărat aspectul unui bulevard cu corpuri masive, de înălţimi egale, preferabil despărţite prin spaţii.“ Cît despre Calea Victoriei, şi acolo „edificiile le văd compacte, nivelate, diversificate prin distribuţia deosebită a elementelor decorative.“

Aşadar, blocuri cărora li s-ar face loc prin demolare... Totul devine clar cînd cineva întreabă: „«Pentru ce se dărîmă vila în care stă tovarăşul Dragavei? E nouă, frumoasă. Asta nu e risipă?» «Deloc – răspunse arhitectul. Vila nu poate adăposti decît o familie, pe cînd blocul tip ce se va ridica în locul ei va cuprinde douăsprezece apartamente. Materialul rezultat din demolare va fi folosit.»“ Chiar dacă nu l-a citit pe Călinescu, cel care scria acestea în 1960, Ceauşescu avea să gîndească la fel, şi mai sînt unii şi astăzi care proiectează lungi fronturi de blocuri înalte pe Calea Griviţei, acolo unde n-au să mai lase nimic. Cel puţin pentru Floreasca, imaginaţia scriitorului construia „corpuri de un stil simplu, în alb“, care „aveau trei caturi şi un portal cu arcadă sau cu fronton la parterul pus pe un soclu scurt, cu mici ferestre luminînd subsolurile.“ Între ele, largi peluze, curţi interioare „vaste ca piaţa San Marco“, iar castanii sau plopii aliniaţi – nu platani, imitaţie după Paris – ar fi măsurat cu înălţimea lor nivelul superior al acestor blocuri „somptuoase... distribuite în aşa fel încît perspectiva evoca gustul Renaşterii.“

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foto: L. Muntean