Cadou de lux
Nu ştiu cît de mulţi turişti străini au plecat din România luînd cu ei, aşa cum ar fi meritat, acest album cu dublă semnătură (Paula Craioveanu şi Ramona Mănescu), care se cheamă Portretul unui oraş. Bucureşti. Sînt doi ani de cînd a apărut, dar nu l-am văzut în circulaţie şi e păcat. Am avut şi eu ocazia de a urmări îndeaproape cum se alcătuieşte un asemenea album, cînd mi s-a cerut să însoţesc cu un comentariu istoric culegerea de fotografii a domnului Dinescu, Farmecul discret al Bucureştilor, pe care a publicat-o în 2009 Institutul Cultural Român. Fireşte, nu-mi trece prin minte să compar cele două cărţi, dar amintesc această plăcută experienţă pentru a îndreptăţi semnalarea lucrării pe care de curînd am căpătat-o.
O răsfoiesc cu bucuria cu care aş pătrunde într-o seră cu flori rare. Chiar dacă introducerea nu este tradusă corect în englezeşte – ce am avut şi eu de lucru pentru a da textului meu, îndelung şlefuit în româneşte, forma engleză cuvenită! –, calitatea fotografiilor şi a culorilor, alegerea şi rînduiala subiectelor mi se par desăvîrşite. Nu e chiar un portret, cum spune titlul, în orice caz nu unul al oraşului de astăzi – numai o singură pagină arată o casă în ruină, cu ferestrele deschise spre cerul liber –, ci parcă medalionul unei străbunici cu veşminte şi podoabe măiestrite.
Începînd cu cele mai vechi – casa Melik, hanul lui Manuk, casele de negustori din Şerban-Vodă şi din Şelari –, se perindă clădiri în piatra şi în lemnul cărora s-a întipărit mîndria unor averi tinere. De la Mincu, tovarăşii sau elevii lui, formele şi ornamentaţia, imitate după monumente chiar de ei restaurate, vor fi preluate în stilul „naţional“ care, însă, – doar sîntem în jurul lui 1900! – le alătură elemente Beaux-Arts. Acestea erau aduse de arhitecţii străini care găsiseră aici debuşee. Astfel, o comparaţie foarte potrivită arată că, la şcoala de lîngă biserica Mavrogheni, nu mai ştii dacă e o operă a lui Mincu sau a lui Giulio Magni. Cîte o fotografie ca aceea a uşii de la Şcoala Centrală de Fete atrage atenţia asupra unor detalii de feronerie, de obicei nebăgate în seamă, şi asupra lemnului mîngîiat de soare. Revelatoare sînt şi imaginile care, de la o clădire la alta, urmăresc particularităţi îndrăgite de acelaşi arhitect, de pildă Cristofi Cerchez sau Petre Antonescu (exemplele sînt chiar din acelaşi an: 1907 vila Minovici – 1908 casa I.I.C. Brătianu). Frumoasa casă în stil romantic francez de pe strada Corbeni este pusă în valoare prin comparaţia cu cadrele de ferestre de la Şcoala de Poduri şi Şosele, pe care Lecomte du Noüy şi Cassien-Bernard o construiseră cu doar cîţiva ani înainte. Statui alegorice, cariatide şi atlanţi erau şi ele nelipsite la acea vreme. La Ateneu îşi are locul un medalion de mozaic, chipul lui Carol I care fusese acoperit timp de 20 de ani; mi-aduc aminte că, atunci cînd a fost dezvelit, o mulţime de bătrînei fericiţi, trecînd pe acolo, îşi trăgeau picioarele ca să-l vadă bine, fără a îndrăzni totuşi să se oprească. Zeci de mascheroane, între care, măcar ici şi colo, nu e interzis a bănui portrete după natură, sînt un element caracteristic al decoraţiei faţadelor. Cîteodată, arhitecţii francezi sau colegii lor români şcoliţi la Paris se jucau să aplice la Bucureşti modele ilustre: Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, construit de Louis Blanc, are colţuri care seamănă cu Chaumont, iar casa Cerchez din Calea Victoriei, dărîmată în 1977, era şi ea inspirată de castelele de pe Valea Loarei. Din aceeaşi generaţie, sînt bine reprezentaţi D. Maimarolu, căruia i se datorează Cercul Militar şi palatul care a adăpostit, din 1907, Camera Deputaţilor, apoi, din 1948, Marea Adunare Naţională, căreia i-a succedat acum Sfîntul Sinod, şi Ion D. Berindei, ale cărui numeroase lucrări, reprezentative pentru academismul francez, reţin amintiri ale rococo-ului, ca la palatul Cantacuzino.
Am ţinut în mînă, pe vremuri, un caiet de desene din tinereţe ale lui Paul Smărăndescu, printre care erau lipite ilustrate cu Opera din Paris sau alte monumente care se imitau şi la Berlin sau Praga.
Sînt două lucruri care lipsesc din reconstituirea trecutului, fără de care înţelegerea realităţii nu e întreagă. Mai întîi, în Bucureştii care au fost contrastau clădirile impunătoare cu mahalaua sărăcăcioasă. Această dihotomie este evidenţiată de toţi martorii străini. Ba chiar unul dintre ei, Bellessort, era uimit şi indispus să constate că, în imitarea zeloasă a Oraşului occidental, românii exagerează cu luxul architectural pentru închisori (Cîmpina, Doftana!) şi pentru şcoli (Liceul Sfinţii Petru şi Pavel de la Ploieşti). În al doilea rînd, spectacolul Capitalei şi al altor centre mari era îmbogăţit de parcuri publice întinse şi de grădini în jurul fiecărei case particulare. Acestea sînt absente şi ele din viziunea autoarelor. Ceea ce au năzuit ele a fost să ofere „o călăuză în Bucureştiul de ieri“. Ni se anunţă o continuare, din perioada interbelică pînă în prezent, şi un alt album închinat bisericilor din Capitală. Să le dorim succes!
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
