Un caz de mutilare
În aprilie 2011, cînd scriam aici articolul „Tupeu maxim“, credeam că s-a isprăvit în sfîrşit ruşinoasa poveste cu cele două case de la nr. 45 de pe Şoseaua Kiseleff, cărora proprietara lor le voia cu orice preţ demolarea. Intenţia dnei avocat Lucia Chereches era şi a rămas de a construi pe acest teren de 9000 de metri pătraţi nu mai puţin de cinci blocuri a cîte cinci etaje. Presa, care urmăreşte din 2005 dosarul, ne avertizează că, încălcînd sau ocolind (a cîta oară?) legea, doamna se apucă de demolat săptămîna viitoare. Ce instincte criminale la familia asta! Fiul proprietarei a dat foc uneia dintre case, fiindcă justiţia anulase o autorizaţie de desfiinţare a imobilului, dar atunci pompierii au intervenit la timp ca să oprească incendiul. Mă întreb, chiar n-a păţit nimic băiatul? Înţelegeţi că nu de arsuri mi-era grijă.
Să ne întoarcem, deci, la anii 1920-1927. Atunci au fost construite vilele de la nr. 45 A şi B, de către Felix Wieder, cineva al cărui nume a fost asociat cu al Elenei Lupescu, dar aceasta nu se bucura încă de situaţia specială pe care avea s-o aibă după 1930. Cu eleganţa lor sobră, clădirile se integrează în ambianţa rezidenţială din jurul Arcului de Triumf, zonă protejată, de altfel. Cît este de protejată se vede: recent, a fost dărîmată în apropiere o casă asemănătoare ca vîrstă şi stil, unde fusese restaurantul Flora. Nu m-aş mira să fi fost şi acolo o afacere a aceleiaşi persoane care a acumulat un patrimoniu imobiliar impresionant. La nr. 45 A îşi are reşedinţa oficială domnul Andreas von Nettenheim, ambasadorul Germaniei, care este ameninţat cu evacuarea. Vor fi tăiaţi copacii din frumoasa grădină a Excelenţei Sale. Blocurile vor desfigura peisajul, dar vor aduce mulţi bani cuiva care nu ştie ce să mai facă cu ei.
În iunie 2009 şi în ianuarie 2010, dna Chereches a cîştigat procese cu Primăria Sectorului 1, în urma cărora a obţinut, la 15 februarie 2011, autorizaţii de demolare pentru ambele imobile. Nu şi-a pus nimeni întrebarea de ce dl Chiliman se opusese distrugerii vilelor. Însă a intervenit asociaţia „Salvaţi Bucureştiul“ (Nicuşor Dan) şi Tribunalul Bucureşti, prin hotărîrea nr. 21 773/3/2011, a suspendat autorizaţiile. Aici puteam vedea cum, cîteodată măcar, justiţia se confundă cu dreptatea, adică ceea ce visăm să se întîmple în viaţa de toate zilele a românilor.
Dejucarea planurilor de a-şi creşte şi mai mult averea a stîrnit furia doamnei care, ca juristă, ştie că există şi alte căi de a replica. A declarat chiar că va merge pînă la CEDO. Pînă la urmă, n-a fost nevoie. S-a adresat – aşa cum trebuia de la început – Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional (acea a doua parte a titulaturii oficiale e imitată după exemple din străinătate şi este ironic contrazisă de realitatea noastră). Într-o şedinţă a biroului Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, s-a analizat problema. Era la 26 septembrie trecut. Ce rezultat a avut această consfătuire de experţi nu pot să ştiu, fiindcă nu mai fac parte din Comisie, dar presupun că nu s-au putut pune de acord, fiindcă dosarul a ajuns la cabinetul secretarului de stat. Ce căuta acolo? În mod obişnuit, o decizie a Comisiei este suficientă. Au fost desigur presiuni şi oamenii n-au vrut să-şi facă de lucru. Aşa se face că, la 11 octombrie, întreaga documentaţie pleca de la Minister la Direcţia de Cultură şi Patrimoniu Bucureşti, pentru emiterea actelor „de desfiinţare“. Ele n-au mai întîrziat: s-a emis Avizul nr. 1059/Z/17. 10.2012 prin care se permite demolarea.
Din cîte ştiam eu, emiterea autorizaţiilor de demolare în zone protejate revine primarului general, pe baza Legii nr. 261 din 2009. Dacă nu s-a schimbat nimic între timp, sîntem iarăşi în ilegalitate. Sau a semnat cumva dl Oprescu? Cînd nu va mai fi acolo decît o grămadă de dărîmături, această întrebare, oricare ar fi răspunsul, va fi de prisos. Una după alta, vilele care formau un front de epocă adecvat cu Arcul de Triumf, cu atmosfera anilor ’20 sau ’30, sînt nimicite... şi astfel se mutilează înfăţişarea unui cartier cu care altădată se mîndrea oraşul. Că blocuri am mai văzut, nu-i aşa? De aceea mi-a venit în minte titlul unui roman de Graham Greene.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
Foto: L. Muntean
