De ţinut în seamă
Deteriorarea continuă, zi de zi, a clădirilor din vechiul Bucureşti, încet, dar sigur, îndreaptă lucrurile spre dispariţia unor valori de arhitectură şi a unor amintiri istorice de neînlocuit. Tendinţa se poate observa şi în ţările vecine, unde, în ultimii douăzeci de ani, condiţiile sociale şi politice au dus la rezultate asemănătoare. Nicăieri, însă, analogia nu e mai convingătoare decît în Republica Moldova, statul care, din 1991, de cînd şi-a obţinut independenţa, ne înfăţişează, ca o oglindă, aproape aceeaşi situaţie. Cel puţin aşa mi se pare după ce am citit Cartea neagră a patrimoniului cultural al Municipiului Chişinău, publicată în 2010 de Ministerul Culturii de acolo şi de o Agenţie de Inspectare şi Restaurare a Monumentelor, care şi-a început activitatea în 2006. O Carte neagră am avut şi noi pentru Bucureşti, din aceeaşi suferinţă, din aceeaşi năzuinţă de a păstra pentru generaţiile viitoare ceva din înfăţişarea oraşului pe care-l moştenisem. De aceea, poate fi interesant de văzut ce se petrece la Chişinău şi cum s-a trezit şi acolo împotrivirea faţă de nesocotirea legilor care ar trebui să ocrotească monumentele.
Chişinăul datează din vremea lui Ştefan cel Mare, dar a rămas doar un sat pînă pe la 1660, cînd capătă dreptul de tîrg, şi dezvoltarea sa a îndreptăţit, în 1818, ridicarea sa la rangul de capitală a noii provincii ruseşti a Basarabiei, cu ocazia vizitei ţarului Alexandru I. Acolo s-a săvîrşit actul istoric din 1918, al Unirii cu România. Extinderea oraşului – care, în jurul anului 1930, ajunsese la 120.000 de locuitori – a continuat după război sub regimul sovietic, care, însă, a suprapus construcţii şi străzi noi peste centrul din secolul al XIX-lea. Deşi din 1993 Parlamentul a hotărît prezervarea nucleului istoric, Planul Urbanistic General din 2007 nesocoteşte prevederile legale menite să protejeze acest patrimoniu naţional. De pildă, proiectatul bulevard Cantemir, cu o lăţime de 70 m, înseamnă distrugerea unei duzine de străzi şi a aproximativ 40 de clădiri. Întîrzierea unei evaluări corecte a valorii istorice şi arhitecturale a fondului construit a permis, în 17 ani, demolarea a 76 de clădiri şi modificarea agresivă a structurii altor 155 de pe Lista monumentelor din Chişinău, al căror număr, conform registrului din 1995, se ridica la peste 900 (la Bucureşti, cam tot atunci, erau 2347). Date mai recente au adus cifra de 249 de edificii „care au avut de suferit din cauza nerespectării legislaţiei în vigoare privind protecţia monumentelor“, fie din indiferenţă, fie din intervenţii degradante. Lista din 1995, în care erau înscrise monumente de importanţă locală, a fost abrogată în 2009, dar restabilită în acelaşi an la stăruinţele mass-media şi la protestele societăţii civile. Ea rămîne să fie actualizată din trei în trei ani, pe baza unor liste adiţionale.
Publicaţia de la Chişinău cuprinde lista monumentelor demolate, după care urmează, pentru fiecare, fotografia şi, unde a fost posibil, identificarea primei menţiuni şi informaţii istorice despre vechiul proprietar/constructor. Şi mai semnificativă este cuplarea, la aceeaşi clădire, a fotografiei din 2006 şi a uneia din 2010, care evidenţiază aspectul radical schimbat. Cîteodată, se reproduce şi „autorizaţia de desfiinţare“.
Să nu se creadă că recriminările provin din confruntarea actualei concepţii oficiale cu privirea tradiţionalistă a unor nostalgici ai trecutului românesc al oraşului. Deseori, numele sub care erau cunoscute aceste monumente, datînd din secolul al XIX-lea, sînt ruseşti sau evreieşti. O altă listă este aceea a monumentelor ruinate, cu 33 de fotografii, care denunţă lăsarea în paragină a unor frumoase case în stil neoclasic. Nu mai puţin de 49 de cazuri formează lista monumentelor deteriorate de intervenţii care le-au făcut de nerecunoscut: autenticitatea lor a dispărut. Fotografiile sugerează că, în afară de clădiri publice sau de reprezentare, casele de locuit care au aparţinut unor funcţionari sau ofiţeri – deci burghezie mică şi mijlocie – reflectă condiţia de gubernie la marginea imperiului.
Sînt aduse în discuţie situaţii speciale, ca a bisericii Măzărache, cea mai veche din oraş, ctitorie din 1742 a pîrcălabului moldovean cu acest nume, dar luată din 1955 de lipoveni, sau a palatului fost al zemstvei guberniale a Basarabiei, construit în 1856, şi care, deşi făgăduit sediului ICR, dacă ar fi restaurat, e ameninţat să dispară pentru ca Federaţia Internaţională de Şah să construiască acolo un complex monumental în formă de figură de şah!
În acelaşi volum, luările de poziţie din partea Academiei de Ştiinţe din Chişinău şi a Grupului Civic pentru Patrimoniul Cultural acuză rea-voinţa căreia îi cade victimă vatra istorică a oraşului. Cele mai interesante pagini reproduc stenograma unei şedinţe din 2008 a Parlamentului (un dialog animat în limbile română şi rusă!), în care ministrul Culturii de atunci apăra Guvernul contra unei moţiuni care denunţa absenţa oricărei preocupări de protecţie a monumentelor (replică: „preţul pămîntului în centrul Chişinăului este binecunoscut“).
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
