De la o lege la alta

Un oraş se identifică prin apartenenţa la un loc şi un timp. Locul se schimbă doar excepţional, la modificarea graniţelor statului. Suceava vechii Moldove, austriacă de la Iosif al II-lea, a rămas dincolo de hotar pînă cînd a revenit României, în 1918. Sau Nancy: a trăit în cadrul politic al Lorenei, ducat independent, dar, cu timpul, s-a supus influenţelor rivale din partea Franţei şi a Imperiului – din 1736, ocupaţia franceză s-a definitivat, efectul Revoluţiei a fost transformarea acestei provincii în departament al Franţei, în 1870 a urmat anexarea la Germania şi, în 1918, reunirea cu Franţa. Timpul se schimbă succesiv, dar pe două linii care numai uneori se întîlnesc. Una este cronologia efectivă, dar alta este succesiunea vîrstelor de memorie. Pentru Roma sau Paris, ceea ce au lăsat epocile de prestigioase realizări arhitecturale nu poate să dispară, şi asta compune oraşului o fizionomie compozită, dar stabilă. În estul Europei a lipsit cultura memoriei – cu excepţia Poloniei, care, însă, a suferit devastarea războiului, relativ compensată la Varşovia de marele efort de a reconstitui Centrul Istoric. Cînd vorbim de Bucureşti, degeaba se invocă cetatea de la mijlocul veacului al XV-lea, tot ce este păstrat dinainte de 1800 sînt vreo 30 de biserici, şi ele refăcute. Pentru arhitectura civilă, perioada ale cărei amintiri existau încă masiv înainte de Primul Război Mondial a fost de la Regulamentul Organic la Independenţă, dar din ea au mai rămas doar cîteva case. Imediat după aceea, începe epoca faţă de care avem datoria de a-i asigura supravieţuirea, fiindcă are o importanţă crucială pentru identitatea oraşului, aşa cum s-a fixat atunci, imitînd modelul „nobil“ francez sau cultivînd o estetică indigenă tradiţionalistă. Stilului neoromânesc i se va substitui, în anii 1930-1940, altul – utilitar, care năzuia spre sincronizarea cu tendinţa modernistă din Occident. Şi acesta are un caracter reprezentativ pentru arta românească şi europeană.

În acelaşi timp, apare nostalgia. Conservatorii interbelici ar fi vrut să ocrotească străzile pietruite, grădiniţele din faţa fiecărei case, un peisaj urban din ce în ce mai arhaic, pe măsură ce transformările economice şi sociale creşteau ca intensitate. Atît în deceniul carlist, cît şi sub regimul comunist, statul şi-a afirmat cu emfază aspiraţia spre modernizarea Capitalei. Schimbarea radicală căreia îi sîntem martori a multiplicat iniţiativele inovatoare, fiecare investitor privat atacînd după capul său labirintul incoerent al oraşului istoric. Noile construcţii, îmbrăcate în uniforma de beton şi sticlă, ori, pentru a atrage atenţia, colorate portocaliu sau violet, nu mi se par altceva decît buzunare pline de bani. Dar şi Primăria e cuprinsă de ambiţia de a croi un alt Bucureşti, chiar peste cel vechi, în locul lui. De data asta, ea nu mai e instrumentul conducerii statului, ci se prezintă ca expresie a comunităţii care l-a ales pe Edilul Suprem, iar acesta este, netăgăduit, o personalitate dinamică. Din amîndouă direcţiile – a proprietarilor particulari şi a primarilor –, memoria colectivă îndură o agresiune după alta.

Aşa sîntem noi, o naţiune romantică, împărţită între revolta romantică împotriva trecutului şi fidelitatea faţă de amintirile istorice. De cînd a dat democraţia peste noi, au căpătat un rol în această dispută şi Parlamentul, şi mediatizarea evenimentelor. Legea din 2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul a fost modificată, pînă acum, de zece ori. Unele reglementări suplimentare apăruseră în 2011, printr-o Ordonanţă de Urgenţă. Cît se înţelegea din teribila ei limbă de lemn, era plină de intenţii bune, ca alinierea la convenţiile internaţionale de protecţie a patrimoniului şi a peisajului, supravegherea construirii de super- sau hiper-magazine, parcuri culturale şi ansambluri rezidenţiale noi, condiţionarea aprobării de construcţie pe o parcelă dintr-un front continuu de menţinere a aceluiaşi regim de înălţime, respectarea zonelor protejate. Din păcate, Camera a adoptat, la 19 februarie 2011, proiectul de lege Martin-Antonescu (deputaţi PSD), care aduce alte modificări şi completări. Deşi capacitatea de decizie pe care o atribuie primăriilor locale se justifică prin descentralizarea serviciilor publice şi prin „participarea populaţiei la luarea deciziilor“, există riscul corupţiei şi acela – deloc neglijabil – al ignoranţei, fiindcă sînt implicate persoane fără pregătirea necesară. Experienţa a dovedit-o în multe cazuri pentru monumentele de valoare B (deseori clasate restrictiv). Mai grav, PUZ-urile pentru monumente istorice de valoare A, care erau avizate de Direcţia Patrimoniu Cultural din Ministerul Culturii, pe baza consultării Comisiei Monumentelor Istorice, trec de-acum înainte tot la nivel local, iar Ministerului Culturii i se rezervă numai decizia pentru zonele cu monumente înscrise în lista patrimoniului mondial! Deci, lista UNESCO, de cîteva unităţi, la care nu pot fi divergenţe de opinie... Se reduc atribuţiile Ministerului Culturii şi ale celui al Dezvoltării şi Administraţiei, care mai au un cuvînt de spus doar la început, legat de planurile urbanistice generale şi zonale. Noua lege pretinde să apere dreptul de proprietate, dar acest drept nu e numai al celui care solicită o derogare de la PUZ, ci şi al vecinilor pe care construcţia proiectată îi afectează. Din toate aceste motive, refuzul preşedintelui de a promulga legea este îndreptăţit. Prin urmare, discuţia continuă. Ce ne mai aşteaptă?

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foto: L. Muntean