Hotel Concordia
O dată mai mult trebuie să iau apărarea unui monument din acest oraş, dar importanţa lui în istoria naţională o întrece pe a tuturor celor a căror viaţă am căutat pînă acum să o prelungesc. De o săptămînă, un apel a fost adresat municipalităţii şi opiniei publice pentru a salva clădirea din strada Smîrdan nr. 39, unde a fost odinioară Hotelul Concordia. Starea sa de degradare şi indiciile că ruina a fost neglijată cu intenţia de a pregăti şi de data asta demolarea, revoltă pe oamenii de ispravă care s-au grăbit să adauge iscăliturile lor pe acest apel.
În 1859, strada se numea Uliţa Nemţească, după cum, ceva mai departe, ieşind tot din Podul Mogoşoaiei spre stînga, de-a lungul Dîmboviţei, era Uliţa Franceză (mai tîrziu strada Carol). Hotelul era pe atunci încă nou, înfiinţat în iulie 1857. Bucureştii trăiau ani de fierbere, începînd cu alegerile pentru Divanul ad-hoc, care urma să se pronunţe în privinţa viitoarei organizări a Ţării Româneşti ca şi în celălalt principat, al Moldovei. În ajunul deschiderii acestei adunări, „partida naţională“, a unioniştilor, a ţinut mai multe consfătuiri în vederea tacticii de adoptat. Făceau parte din acest grup toţi paşoptiştii radicali, dintre care unii abia se întorseseră în ţară după un exil de nouă ani, în frunte cu C.A. Rosetti, Nicolae Golescu şi I.C. Brătianu. Printre ei se găsea şi C.D. Aricescu, militant activ „pentru triumful cauzei sacre“, de la care s-au păstrat memorii. El îşi aminteşte că „din ziua de 30 septembre ş1857ţ, şedinţele adunării preparatorii s-au ţinut regulat în salonul nr. 48 din ospelul Concordia (strada Smîrdan), etajul de sus, închiriat întradins pentru acest sfîrşit.“ Precizarea arată că, după ce ieşiseră învingători din lupta pentru Unire, aceşti oameni politici doreau să imprime adresa întîlnirilor lor în memoria istorică a statului pe care-l creaseră. Victoria lor a mai întîrziat doi ani, pînă la dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, vreme în care hotelul a rămas cartierul lor general. În ianuarie 1859, după ziua de 5, cînd Adunarea electivă de la Iaşi alesese ca domn al Moldovei, din 39 de candidaţi, pe Cuza – ultimul înscris – la Bucureşti, partizanii Unirii – care se ştiau de altfel ameninţaţi cu arestarea în caz de eşec – au strîns toate forţele populare de care puteau dispune şi au obţinut de la comandantul gărzii, care înconjura dealul Mitropoliei, făgăduiala că nu va ordona să se tragă dacă „poporul“ se va răscula. Toate pregătirile erau astfel făcute pentru a împiedica alegerea altui candidat decît Cuza. Acordul asupra acestuia, care ştergea deosebirea dintre moldoveni şi munteni prin proclamarea aceluiaşi domnitor, a fost stabilit în ajunul şedinţei oficiale de la 24 ianuarie. Cei care, prin hotărîrea lor, au statornicit viitorul românilor, s-au adunat atunci în aceeaşi clădire pe care nu trebuie să o lăsăm în dărăpănarea ei.
Este o datorie elementară, faţă de înaintaşi cu mult mai vrednici decît noi, dar şi faţă de generaţiile pentru care prezentul nostru va fi devenit trecut. Repeziciunea cu care se transformă Bucureştii va mai lăsa, poate, doar ici şi colo repere care să semnaleze cîte un moment istoric, motive de mîndrie naţională. Ferită din calea trecătorilor, abia vizibilă din stradă, clădirea din Smîrdan 39 a fost uitată. Împrejurimile ei, acum 30-40 de ani, erau triste şi vulgare. Vulgare sînt şi azi, dar mai puţin triste. Atîta se înghesuie construcţii noi, de profit imediat, în fiecare ungher, că centrul Bucureştilor stă să plesnească, aşa cum broasca s-a umflat să ajungă cît boul.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
Foto L. Muntean
