Vine Crăciunul la Plumbuita
Am auzit astă-seară toaca de la Plumbuita. Mă apropiam, dar nu vedeam încă turnul clopotniţei printre copaci. Cîte mănăstiri au mai rămas în Bucureşti? Au fost dărîmate sau sînt acum biserici de mir; nici Mărcuţa, nici Pantelimon, nici Văcăreşti, iar Cernica şi Ciorogîrla sînt afară din oraş, oricît s-ar fi întins el. Numai Stavropoleos, datorită părintelui Iustin, trăieşte astăzi ca aşezămînt mănăstiresc. În colţul de nord-est al Capitalei, dincolo de blocuri şi de parcuri, la capătul unei uliţe cu case scunde, ca de sat, se întind livezile din mijlocul cărora răsare Plumbuita.
Un acoperiş de plumb i-a dat acest nume, pe la 1570, ctitoriei lui Petru cel Tînăr şi lui Alexandru Mircea, domni ai Ţării Româneşti. O împrejmuiau ziduri de cetate, care se mai văd doar în fotografiile din 1933-1938, cînd s-a restaurat, în schimb, palatul domnesc al lui Matei Basarab, aflat în dreapta intrării în incintă. Învingător, aici, al turcilor şi tătarilor care aduceau, în 1632, pe un alt domn de la Poartă, Matei Basarab s-a îngrijit, prin 16 hrisoave, de înzestrarea cu bălţi şi păduri a lăcaşului pe care l-a refăcut şi întregit, încredinţînd stareţului Calinic pomenirea ostaşilor căzuţi în luptă. „Mănăstirea de la podul Colentinei“ avea o poziţie strategică, dominînd vechiul drum către Moldova. Se înălţa pe un deal care a scăzut şi a dispărut din cauza cărămidăriilor care au scobit mai tîrziu pămîntul, dar căruia Chesarie Daponte, pe la 1740, îi zicea „nasul Bucureştilor“, ca şi cum Radu Vodă şi Mihai Vodă, alte puncte înalte, ar fi format sprîncenele figurii pe care o alcătuia oraşul. Cutremurul cel mare din 1802 a produs stricăciuni însemnate, după care s-au făcut reparaţii de către egumenul Dionisie din Ianina, autorul pisaniei greceşti din 1806. Aspectul original al clădirilor s-a păstrat şi mai puţin după lucrările de reabilitare din secolul trecut. De afară se remarcă, la ferestre, chenarele, măiestrit sculptate: o fină dantelărie de piatră. Înăuntru străluceşte auriu iconostasul, iar frescele, cu inscripţii greceşti, probabil zugrăvite de Mihail psaltul, care lucra pentru Dionisie, au un gust dulceag de italienizare a tradiţiei bizantine. Dacă supravieţuieşte ceva din pictura originală – adică din 1647 – este, parţial, prezenţa ctitorilor: Matei Basarab şi doamna Elina în stînga, Alexandru Mircea şi doamna Ecaterina în dreapta. Amîndouă perechile poartă în palme exact aceeaşi machetă a bisericii, deci au fost pictate cu acelaşi prilej. Aşezarea lor şi forma coroanelor sugerează data acestui tablou votiv (în afară de chipurile – recent adăugate – ale patriarhilor Justinian şi Teoctist, care tronează în mijloc). Curios, doamna Ecaterina mai figurează o dată, pe peretele sudic, singură. Să fi fost alături fiul ei Mihnea, Turcitul, a cărui figură va fi fost ştearsă ulterior, ca pedeapsă pentru renegarea sa? Nu e decît o ipoteză. În icoana pictată de Mihail, care era, în 1940, la muzeul parohial, Mihnea apare cu părinţii săi, dar în 1817, ce mai ştiau despre el aceşti greci, mîndri că mama lui, acea Caterina Salvaresso, venise din mediul greco-italian de la Galata? De la 1586, deci din vremea ultimei domnii a lui Mihnea, şi pînă la secularizare, Plumbuita a fost metoh al Xiropotamului, închinată la Sfîntul Munte.
Astăzi, la slujba de seară, un singur călugăr tînăr murmura cuvintele rugăciunii, în spaţiul năvălit de umbră. În curte, unde ar fi trebuit să ardă lumînări, nu era nici una aprinsă. Sufletele morţilor erau părăsite. În jur – nici o fereastră luminată. Parcă n-ar fi trăit nimeni acolo. Trecutul cel mai vizibil expus, lîngă poartă, este mormîntul stareţului de acum 20 de ani, Simeon Tatu, senator de Bucureşti, cum scrie pe lespedea lui (PRM, dacă nu mă înşel) – nu ştiu cui îi trezeşte un gînd pios. Pe drumul de întoarcere, printre căsuţe, una sau două cîrciumi – una cu firma „La Fănică IMPEX“. Mai încolo se plimbă un grup de pensionari, depănînd amintiri. Unul dintre ei se plînge că n-a avut niciodată salariu de merit. Altul: „Să vedeţi că n-o s-avem zăpadă, băi, zăpadă de Paşti“… De fapt, ninsese puţin de dimineaţă, prăfuind ultimii trandafiri care au înflorit anul ăsta.
22.12.2013
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
