Prin muncă, economie şi cultură
De la Ionescu-Gion, istoricii Bucureştilor formează o familie de vreo şapte generaţii, dintre care ultimele două în activitate. S-a constituit astfel un corp de informaţii. În afară de două sinteze (N. Iorga şi C.C. Giurescu), restul s-a acumulat din întregiri punctuale, dar care precizează conturul oraşului, al cartierelor, al străzilor, cu conexiunile dintre ele, reconstituie domesticirea naturii de către om sau distrugerea ei, identifică amplasamentul unor clădiri dispărute sau biografia unor case încă prezente. Un veteran, domnul Oliver Velescu, la capătul trudei pe care a consacrat-o acestor cercetări o viaţă întreagă, a dat la tipar cartea care a ieşit zilele trecute. O vînzătoare de librărie căreia îi cerea acest volum – Ion Kalinderu. Documente şi mărturii – l-a întrebat: „Domnule Kalinderu, care e titlul cărţii dumneavoastră?“
E adevărat că mai sîntem doar cîţiva care mai ţinem minte numele vechiului administrator al domeniilor Coroanei, Ion Kalinderu (1840-1913), care a fost zece ani şi preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice. În acelaşi timp, 1904-1907, era chiar preşedinte al Academiei Române, pe care o considera ca „farul intelectual al naţiunii“. În amintirile sale, scrise 40 de ani mai tîrziu, Mihail Sadoveanu povesteşte cum l-a cunoscut pe acest „academician celebru în acea epocă prin subiectele ce furniza revistelor umoristice“. Şi pagina din Anii de ucenicie este plină de umor, deşi întîlnirea evocată acolo nu se găseşte în cartea dlui Velescu. Culegere documentară minuţioasă, această lucrare nu lasă la o parte nici un domeniu al vieţii publice în care s-a implicat Kalinderu – şi au fost multe, de la finanţe şi negocieri diplomatice, la gospodăria civilizatoare a satelor, protecţia învăţămîntului şi a literaturii, sau întemeierea unei colecţii de artă.
Totuşi, principalul interes al lucrării este în altă parte. Atrage atenţia asupra celui dintîi membru al familiei care s-a stabilit în Bucureşti, reface istoria proprietăţilor acestuia (între care Hanul Colţea) şi publică, după acte de arhivă, conţinutul muzeului Kalinderu. Toate trei capitolele reprezintă contribuţii valoroase la cunoaşterea vieţii bucureştene din secolul al XIX-lea, ca şi cum ar fi completări ale unui mozaic.
Lazăr Kalenderoglu (1792-188...), venit din Smirna în Ţara Românească pe vremea Regulamentului Organic, închiriază o magazie la Hanul Colţea şi devine arendaşul acestui han. Membru al Sfatului Orăşenesc timp de un deceniu înainte de Revoluţia de la 1848, a fost boierit de Bibescu (pitar) şi de Ştirbei (paharnic): drumul ascensiunii sociale. Arendează moşii în Ilfov şi în Teleorman, unde trei dintre ele vor ajunge în stăpînirea sa. Joacă un rol important în afacerile coloniei greceşti din Bucureşti, însuşindu-şi atitudinea de everget, caracteristică preluată şi de fiul său, Ion.
Locuinţe, prăvălii şi terenuri, proprietăţile sale se adună în zona străzilor Sfinţilor, Colţei şi Doamnei, acolo unde Lazăr va ridica, în 1841, biserica Sf. Ilie, singura sa ctitorie care-i mai poartă numele, pe care, pînă de curînd, o deţinea comunitatea bulgară.
Hanul căruia-i aparţinuse era, de la construirea sa, din 1746, al mănăstirii Colţea. Acolo erau găzduiţi negustorii turci care adunau alimente pentru Istanbul, pentru „a nu se risipi prin tîrg încoace şi încolo“, ca la Veneţia – Fondaco dei Turchi. Degradarea şi avarierea celor 46 de încăperi va determina demolarea ansamblului de clădiri în 1848. Nu înseamnă însă că averea familiei Kalinderu (numele nou, de pe la 1870) a scăzut, deşi ea începuse a se dezvolta în jurul Colţei. Ion era un personaj public, cu trecere la curtea regală şi cu bogăţia neştirbită de daniile pe care le distribuia cu chibzuială. Casa din str. Renaşterii (astăzi Dr. Sion, nr. 2-4) a fost clădită de inevitabilul I.D. Berindei, în 1908, pentru a adăposti colecţia de artă acumulată în 50 de ani. Ea va trece în proprietatea statului în 1914, după negocieri influenţate benefic de I.G. Duca şi din care familia moştenitorilor, pînă la urmă, nu s-a ales cu nimic. Calitatea operelor de artă expuse publicului pînă la evacuarea lor în refugiul de la Moscova (de unde unele s-au mai întors doar în 1956) sau în 1920-1948, cu tot ce s-a pierdut şi la bombardament, a fost imediat recunoscută de Al. Tzigara-Samurcaş, dar lumea artistică bucureşteană, deschisă acum curentelor moderne din Occident, a satirizat conţinutul heteroclit al muzeului. Catalogarea acestui patrimoniu dă o idee despre inegalitatea pieselor de ceramică antică, pictură şi sculptură. A fi avut un Bronzino şi un Goya, sau tablouri de Liebermann, Klimt şi Ferdinand Hodler este de ajuns pentru a răscumpăra cantitatea de lucrări de duzină, de artişti obscuri sau de probabile copii, reunite ca la Simu. Fatalitate: deşi din 2005 se vorbeşte de reconstituirea muzeului, s-a făcut numai o semirestaurare a clădirii, care a îmbogăţit pe cineva, iar ea a rămas goală.
Istoria acestei familii ilustrează destinul burgheziei româneşti.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
