Drumuri printr-o capitală uitată
Ce noroc au Bucureştii ăştia! E adevărat că sînt făcuţi praf, dar s-a format, în ultimii ani, o bibliotecă întreagă despre istoria oraşului. Ea lipsea, deşi ar fi trebuit să existe de mult. A apărut acum o adevărată întrecere în exhumarea oraşului vechi, care era aproape necunoscut, şi au ieşit la iveală oameni care aveau această simpatică pasiune, fără să fi auzit unii de alţii. Informaţiile, pînă acum doar schimbate între ei, ajung să se răspîndească şi cîştigă pe alţii, din ce în ce mai numeroşi, pentru cauza nobilă a apărării patrimoniului. Cum spune un distins istoric şi filozof francez: „Începem să iubim ceea ce nu mai este.“
Sînt, dacă ţin bine minte, vreo patru ani de cînd l-am cunoscut pe domnul Dan Roşca. În 2012 i-a apărut prima carte, Prin Bucureştii lui Caragiale. Anul trecut a ieşit de sub tipar încă un volum: Locuri şi oameni din Bucureştii de ieri. Nu poate trece neobservată o asemenea descărcare de amintiri despre acea vîrstă a Capitalei, cam de la mijlocul secolului al XIX-lea pînă prin anii ’30, care este, de fapt, singura epocă de păstrat – dacă a mai rămas ceva din ea. Ilustraţiile pe care le cercetez acum sînt fotografii superbe pe care le recunoaşte numai un expert, dar care ne restituie (pe hîrtie!) o arhitectură originală, ca şi cum am fi inventat-o noi... Rareori mi-a fost dat să văd o documentaţie aşa de completă şi de variată: pe lîngă fotografii – hărţi, anuare, cărţi de telefon. A recunoaşte străzile, a-i identifica pe locatari şi chiar a-i urmări de la o casă la alta, fiindcă aveau obiceiul să se mute, sînt performanţe.
Reconstituirea atmosferei mai foloseşte un procedeu neobişnuit şi foarte atrăgător: lista bunătăţilor care se găseau la băcănii. O reproduc pentru a-i ademeni pe cititori să cumpere... cartea: „icre negre moi proaspete, untdelemn de Toscana, caş de Ementhal, penteleu de iarnă, parmezan olandez, galatină de raţă şi potîrniche, salam de Lyon, salam de Verona şi Sibiu, mortadela de Bologna.“ Desigur, pe vremea aceea, salamul de Sibiu venea din străinătate. Galantină? Un pateu cu aspic – se explică la sfîrşit, în glosar.
Fiindcă autorul a simţit nevoia de a traduce cuvintele arhaice şi uitate. De pildă, „mîncătorie“ (astăzi spunem, şi spunem des: fraudă). „Untdelemn“ – e adevărat că se zice mai ales ulei, nici nu mai e obişnuit „zăbală“, dacă nu mai călăresc oamenii, dar „calcan“ pentru un dos de casă fără ferestre se vede mai des decît peştele cu acest nume. Iar „frapieră“ cred că face parte dintr-un vocabular foarte banal.
Două scăpări mărunte. Pe Pake Protopopescu nu-l chema Emilian (nume care apare după 1900, nu ştiu de ce), ci Emanoil! Au şi numele epoca lor. La p. 57 e vorba de colonelul Gigurtu, „pesemne vreun unchi“ al viitorului prim-ministru, însă acelaşi, mai tîrziu general, după ce înăbuşise crunt răscoala din 1907 în Oltenia, este la p. 71 „tatăl ministrului“.
Cuprinsul e ca o plimbare printr-un oraş necunoscut, dar unde am vrut mereu să pătrundem. Se perindă străzi întregi, ca Smîrdan, sau Halelor, sau Modei (se numea N. Grigorescu, cînd îmi amintesc acolo de o vitrină cu ceasuri; în spatele lui Nestor, în clădirea care s-a prăbuşit la cutremur în 1977 a pierit doctorul Vătămanu, alt istoric al Bucureştilor, şi s-a îngropat cu el frumoasa lui bibliotecă). Capitole dintre cele mai bogate sînt acela despre Legaţia Rusiei imperiale şi cel despre doctorul Al. Vitzu, care a murit în 1902, iar eleganta lui casă, a cărei fotografie există la Damé, avea să se dărîme după 1907, la prelungirea străzii Colţei. O mare plăcere la răsfoirea cărţii este descoperirea adreselor, chiar dacă au dispărut de mult, ca la Al. Orăscu, arhitectul.
Nu departe de Biserica Albă, la gimnaziul Cantemir, înainte de 1880 era printre profesori Mihail Zenide, procuror la Curtea de Apel; eu ştiu unde locuia, familia sa n-a plecat încă din vechea casă de pe strada Căderea Bastiliei. Undeva menţionat, marele negustor de coloniale Eraclie Duro avea o casă la colţul străzilor Visarion şi Dr. Daniel, pe lîngă alte opt: a fost socrul unui unchi al mamei mele. Dar unde o fi locuit, „în Dealul Spirii“, Grigore Serurie (1821-1893)? Pot să adaug că, paşoptist, fusese exilat opt ani la Brusa, unde a scris versuri în greceşte, a fost deputat liberal şi îşi are mormîntul la Bellu, pe aleea centrală. O surpriză a fost fotografia de la p. 173, a unei case de la colţul străzii Domniţa Anastasia cu Brezoianu 11: „Imobilul cu etaj din centrul imaginii aparţinea acum un veac avocatului Dissescu. A locuit vreodată juristul în această casă? Din cîte ştim, nu.“ Exact, a fost închiriată. Era redacţia, după război, a Neamului Românesc.
Pagină cu pagină, această carte este o delectare.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
