Despre ţiganii de altădată

Astăzi am să fiu spicuitor în ogor vecin... Subiectul se potriveşte cu rubrica la care scrie de obicei prietena mea Cristina Vintilă-Ghiţulescu, pe care o citesc întotdeauna cu plăcere. Interesul care, în ultima vreme, s-a trezit cu privire la ţigani m-a îndemnat să redeschid un vechi dosar din fondul Kogălniceanu al Bibliotecii Naţionale. El cuprinde „Catagrafia scrisorilor casii răposatului vornic Constandin Ştirbeiu“. Este inventarul întocmit în 1806, la moartea unui mare boier, care a lăsat o arhivă personală de aproape 1000 de documente. Se găseau acolo, pe lîngă zapise (pentru vînzări sau cumpărări), chitanţe şi contracte, precum şi hrisoave care constituiau actele de proprietate ale unor moşii, acestea fiind peste o duzină, în şase judeţe din Muntenia. În Bucureşti, vornicul avusese o casă – vîndută la mezat pentru a-i plăti datoriile, o vie pe la Podul Calicilor (vechea denumire a Căii Rahovei), prăvălii închiriate – de pildă, o măcelărie şi o băcănie –, ba chiar şi o cîrciumă. La marginea oraşului – mori, stupi şi toată pădurea de la Bolintin.

Din moştenirea boierului făceau parte şi vreo 50 de familii de robi ţigani. Ei puteau fi vînduţi ori schimbaţi, ca în 1797, cînd patru bărbaţi au fost daţi în schimb pentru o pereche de cai de trăsură şi trei inele cu rubin. Cîte o menţiune laconică este de ajuns ca să evoce un eveniment care a fost, poate, cel mai important în viaţa unor oameni. Aşa, Andrei, slujitor în casa boierească, „a păcătuit cu ţiganca Bălaşa“. Morala nu putea fi împăcată prin căsătorie, care nu era acceptată între un om liber şi o roabă, iar copiii ce se vor naşte au să fie robi, ca şi mama lor. Un caz neobişnuit este al unui ţigan căruia îi cunoaştem biografia de-a lungul a 15 ani, cu toate peripeţiile ei. Paraschiv a fost un bucătar vestit, cum se spunea atunci: „ţigan cu meşteşug“, avînd, deci, o calificare specială. Aceasta îl făcea foarte căutat, căci stăpînii succesivi s-au înverşunat să-l urmărească oriunde, de fiecare dată cînd îşi lua lumea în cap. Talentele sale erau apreciate la cel mai înalt nivel, dovadă că, în 1790, el se afla la Herson, în serviciul fostului domn al Ţării Româneşti şi al Moldovei, Manuil Giani-Ruset, care se refugiase în Crimeea în urmă cu doi ani. N-am fi ştiut nimic despre această aventură dacă el nu i-ar fi scris de acolo nevestei, trimiţîndu-i daruri. Scrisoarea către Măriuca – ce mult am fi vrut s-o putem citi! – s-a păstrat în casă la Ştirbei, împreună cu celelalte mărturii strînse despre bucătarul călător. Soţii s-au regăsit cînd Paraschiv s-a întors, după moartea lui Manolachi-Vodă. Nu erau săraci, fiindcă aveau o casă din chiria căreia se alegeau cu un cîştig, ba erau chiar în stare să-i împrumute pe alţii. Recunoaşterea unei asemenea datorii a fost iscălită la închisoare!

Cei doi şi-au schimbat pentru a treia oară stăpînul în 1792, după care urmează trei ani din care nu mai avem nici o ştire despre ei. Prima informaţie după această întrerupere: trăiau ,,slobod“ în Bucureşti. Era o încălcare a legii, iar autorităţile au început ancheta în căutarea fugarilor. Departamentul de „cremenalion“, însărcinat cu procesele penale, a primit mai multe denunţuri, după care ar fi avut trei, patru sau cinci copii (desigur, familia creştea între timp). În octombrie 1797, se ascundeau în mahalaua Mîntuleasa. În aceeaşi lună, prezenţa lor va fi semnalată la Brăila, unde fugiseră la turci. Devenind stăpînul lor, prin mai multe schimburi cu fratele său şi cu nişte veri, Constantin Ştirbei a obţinut de la „cremenalion“ să i se confirme proprietatea asupra perechii pe care o revendica. Doi ani mai tîrziu, în 1799, ei erau, totuşi, în continuare la Brăila, cu copiii, la care se adăugase un al şaselea. Dat fiind că era un oraş otoman, era greu să fie răpiţi şi transportaţi de partea cealaltă a frontierei. Chiar dacă Ştirbei a încheiat un contract în acest scop, încercarea a dat greş. Paraschiv a avut mai mult noroc decît majoritatea contemporanilor din această populaţie, ducîndu-şi viaţa ba într-o casă, ba într-alta, fără voia lor şi mereu gata să fugă. După întîmplarea prin care tînărul ajunsese „în ţara moschicească“ şi înainte de a căuta libertatea în teritoriul otoman, omul nostru şi-a găsit adăpost în Bucureşti, pierzîndu-se în mulţimea anonimă.

Asta era soarta de ţigan în vechile Principate şi e de mirare – şi de condamnat – că nici comunismul, nici regimul de după nu au făcut mai nimic ca acest gen de istorie să fie cunoscută de toată lumea. Nu există român care să nu aibă o părere despre ţigani, dar cunoştinţele se mărginesc la o generaţie, cel mult două. Or, în chestiunea asta, trecutul contează. 

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foto: L. Muntean