În gropile Pipăilă

Încetul cu încetul, această rubrică, înfiinţată acum şase sau şapte ani, pentru a lua apărarea vechiului oraş pe care-l ameninţă ofensiva demolatoare din toate colţurile lui, a devenit o culegere de fărîme de istorie a Bucureştilor. Nu sînt cruţate nici casele cele mai frumoase şi a căror vîrstă a trecut de un secol.

Încetul cu încetul, această rubrică, înfiinţată acum şase sau şapte ani, pentru a lua apărarea vechiului oraş pe care-l ameninţă ofensiva demolatoare din toate colţurile lui, a devenit o culegere de fărîme de istorie a Bucureştilor. Nu sînt cruţate nici casele cele mai frumoase şi a căror vîrstă a trecut de un secol. O ticăloşie – sfîrtecarea casei Ghika de pe strada Christian Tell a arătat că sînt în joc interese financiare la care în zadar încercăm să rezistăm, o reţea de complicităţi demult înnodate. Atunci, a ne opune... ce sens mai are? Sigur, a deschide ochii oamenilor, ca să înţeleagă, fie şi prea tîrziu, ce pierdem: blocurile de beton şi sticlă, aceleaşi pretutindeni, clădite pentru cîştig, nu pentru a împodobi Cetatea, vor face să se creadă că, pînă la această arhitectură colonială, aici nu era nimeni, sau numai sălbatici ghemuiţi sub pămînt. Dacă n-aş fi singur, dacă m-ar ajuta o echipă de voluntari care să caute în arhive planuri şi acte de proprietate, eforturile de a reconstitui viaţa care a fost aici, în casele care au dispărut sau stau să piară, ar compune o imagine adevărată, nu relatări răzleţe şi incomplete.

Aşa se face că, măcar din cînd în cînd, găsiţi aici crîmpeie dintr-o realitate uitată. Mi se pare că cineva voia să creadă că ar fi nu ştiu ce nostalgii aristocratice, expresie a unei îndărătnicii conservatoare şi nimic altceva. Nu-i aşa de simplu: mă interesează şi proletarii intelectuali de acum o sută de ani. De cel mai simpatic dintre ei va fi vorba astăzi, de munca lui în condiţii grele, de locuinţele lui modeste sau mizere. Într-una dintre nopţile mele fără somn, mi-am adus aminte că mai am printre hîrtiile de la tata cîteva numere din Revista Ideei, la care el era mîndru că fusese abonat. Fiecare număr avea 15-20 de pagini, apărea lunar sau, dacă nu erau bani, o dată la două luni. Abonamentul anual costa 5 lei. Adresa s-a schimbat cel puţin de trei ori: în 1909, în al nouălea an de existenţă, la nr. 10 din strada Epurilor (sic!) era redacţia, adică locuinţa omului care făcea singur acea revistă. Din 1910, se mutase în strada Turturelelor, nr. 35. În 1913 era în Fundătura Pipăilă, nr. 8 bis. Toate în acelaşi cartier, între Călăraşi, Traian şi Dudeşti. O zonă sărăcăcioasă, în care au năvălit blocurile, iar unde au mai lăsat un labirint de străduţe vechi sînt căsuţe care-şi ascund bătătura după un gard de tablă. Numai strada Turturelelor a mai rămas, colţ cu Rîndunelelor şi cu Verdeţei, dar nr. 35 a dispărut. Pe harta ghidului din 1933, ,,gropile Pipăilă“ sînt înghesuite în marginea străzii Traian. Acolo trebuie să fi fost subsolul plin de cărţi în care se refugiase Panait Muşoiu.

Incomparabil mai onest şi mai statornic decît Panait Istrati, Muşoiu şi-a închinat întreaga viaţă (1864-1944) răspîndirii ideilor socialiste. A început la Iaşi cu Revista socială, pe care o scotea împreună cu P. Zosin, şi a continuat la Brăila, cu România viitoare. Încă din 1892, a tradus „Manifestul Partidului Comunist.“ Era vremea unei mari controverse. Se traducea, ca ripostă, „Unde duce socialismul“ de Eugen Richter, un avertisment din partea conservatorilor. Liberalii au reuşit să-i atragă de partea lor pe şefii socialişti. Muşoiu n-a fost decît un idealist în căutarea adevărului şi dreptăţii. Unii ca el citeau despre înăbuşirea cu cruzime a Comunei din Paris, vedeau şi situaţia unei mari părţi din ţărănimea noastră. Ucenicia lui Panait Muşoiu în ştiinţa politică s-a făcut cu Engels, cu Labriola. Un autor pe care-l citează stăruitor şi a cărui generozitate a atras pe rînd mai multe generaţii era Piotr A. Kropotkin, prinţul anarhist, înflăcărat împotriva injustiţiei sociale. Printre problemele cu care P. Muşoiu a căutat devreme să pregătească societatea românească a fost dezvoltarea mişcării sindicale: i-a tradus pe Georges Sorel şi chiar pe Bertrand Russell (probabil prima oară cînd filozoful britanic a fost prezentat în ţara noastră). De asemenea, foarte de timpuriu, el s-a preocupat de un subiect a cărui popularitate nici în Europa occidentală nu era previzibilă: emanciparea femeii. Muşoiu publică o broşură cu acest titlu, cuprinzînd trei conferinţe şi un articol, în 1899. În 1916, pentru a combina această temă cu antimilitarismul, el semnează chiar traducerea comediei lui Aristofan, Lizistrata (sic!). Originalitatea alegerii arată o totală libertate de spirit, proprie autodidactului. În toţi aceşti ani – şi au fost mulţi – a continuat să apară Biblioteca Revistei Ideei: alte broşuri din această serie datează din 1937. Ele sînt manuale traduse din franţuzeşte, de educaţie morală la nivelul cel mai accesibil. Pînă la urmă, titlul unuia dintre ele, Arta de a fi optimist, se potriveşte cu caracterul personajului, aşa cum ni-l imaginăm.

Prefacerea fundamentală care avea să se producă după moartea sa nu fusese determinată de strădania pe care el o depunea de o jumătate de secol. Cauza căreia i se devotase nu era nici măcar a social-democraţiei, fiindcă era doar parţial politică. Acest salahor al socialismului fusese predicatorul unui crez moral. Asemenea amintiri sînt puţine, şi ele dispar primele. 

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.