Folosinţa şi frumuseţea
Necontenita străduinţă a Dilemei vechi de a urmări pierderile suferite de oraşul nostru de-a lungul timpului, pînă la cele a căror oprire o cerem în fiecare săptămînă, s-a văzut şi prin articolul lui Andrei Pleşu „Un oraş asasinat: Bucureştiul“, 16-22 ianuarie. Era vorba de albumul Bucureşti demolat, în care Şerban Bonciocat, Hanna Derer şi Corina Popa au editat o arhivă clandestină de fotografii, mărturie a devastării săvîrşite acum 30 de ani, cînd Ceauşescu visa o Capitală nouă (sau chiar două!). Editorialul din Dilema veche era prima semnalare – vor urma, desigur, şi altele – a acestei cărţi care ne îndurerează şi ne uimeşte. Un student la Istoria Artei, al cărui nume, Cristian Bonciocat, va fi amintit cu recunoştinţă, a murit la 20 de ani, în 1984, după ce a fotografiat clădiri din vechiul Bucureşti care erau condamnate la „sistematizare“. Am numărat fotografiile păstrate: sînt peste 200! Această serie, curmată dramatic, reprezintă un document extraordinar. Nu e numai istorie, fiindcă asistăm astăzi la continuarea nimicirilor. Cine ia în mînă cartea îşi dă seama ce şi cît ni s-a furat, dar totodată înţelege că năzuinţa „împuşcatului“ se apropie, sub ochii noştri, de realizare.
Acum cinci ani, admirabilul artist Dan Dinescu alcătuise o altă colecţie de imagini, Farmecul discret al Bucureştilor, unde apar, în alb-negru, unele fotografii din anii 1983-1984, adică din aceeaşi vreme, iar casele care figurează acolo, din Calea Rahovei, strada Arionoaiei şi cartierul Uranus, au dispărut şi ele, ca şi cele pe care le găsim în arhiva Bonciocat. Aici, ele sînt precedate de o introducere de Hanna Derer, un model de prezentare a istoriei oraşului, cu extinderea lui în spaţiu şi cu justificarea valorii pe care au căpătat-o zonele distruse pe măsură ce ele au rămas cele mai vechi.
A parcurge itinerariile propuse, a citi comentariile la fiecare fotografie şi planurile de la sfîrşitul volumului, descifrînd conexiunile de la un cartier la altul, este un exerciţiu în descoperirea Bucureştilor aşa cum s-au format într-a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Aşa cum sînt întreţesute imaginile, ele sugerează diverse lecturi, chiar alături de aceea a profesionistului arhitect. În primul rînd, documentează acţiunea distructivă: sînt case care au fost surprinse chiar în toiul demolării, cu ferestrele smulse sau cu tabla de pe acoperiş îngrămădită jos, în curte (pp. 83, 90, 105, 115, 129, 159 etc). Alte fotografii evocă viaţa cotidiană patriarhală, înainte de a fi atacată (pp. 52, 57, 84, 149) sau, ca la p. 102, un afiş politic (electoral, 1946?): „Vrem socializarea mijloacelor de producţie“. Pe strada Izvor, să fi fost uitat acolo cu zecile de ani, după naţionalizare? Poate un semn de indiferenţă faţă de directivele de partid. Sau ca un certificat de lealitate, pentru protecţia locatarilor. Pentru a data o clădire mai precis decît cu epoca străzii, cînd anno Domini n-a fost înscris deasupra uşii, ar fi posibil să se recurgă la detalii caracteristice, de pildă „grădina de iarnă“, ca în str. Sapienţei nr. 4, fiindcă sera era un element frecvent în structura caselor din jurul lui 1900. De asemeni, la nr. 33 din str. Sf. Apostoli se observă o nişă situată între cele două perechi de ferestre orientate către stradă, însă rolul său a fost declarat „imposibil de identificat“. O casă de pe str. Grigore Alexandrescu, la nr. 28, are faţada la fel, numai cu două ferestre, şi nişa cu fronton nu a pierdut statueta feminină pe care o adăpostea, deci vîrsta trebuie să fie aceeaşi, poate şi arhitectul. Existenţa unor adevărate palate neoclasice, uitate de atunci (Splaiul Independenţei nr. 19-21, superb; str. Izvor nr. 23, sau Sfinţii Apostoli nr. 2), ne face să regretăm că nu sîntem în stare să le identificăm. Ele ar fi revelatoare pentru biografia proprietarilor, care şi-au avut probabil locul în viaţa ţării. Cele mai atrăgătoare imagini sînt ale unor palazzine, de dimensiuni mai puţin impunătoare, dar a căror decoraţie era de un farmec nespus. Cititorului care va răsfoi această carte îi recomand adresele la care ele au fost odinioară: Jupiter nr. 1, Libertăţii nr. 3, Ecoului nr. 43 sau Salvatorului nr. 25. Cine se mai îndoieşte că Ceauşescu merita împuşcat? „La o casă sînt două lucruri: folosinţa şi frumuseţea. Cea dintîi îi aparţine stăpînului, cealaltă este a ta, a mea, a noastră a tuturor.“ Aceste cuvinte ale lui Victor Hugo, alese ca motto al volumului, arată că distrugerea nesocoteşte un drept public.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
