Înverşunarea lăcomiei
Nu mai vedem nimic altceva, în toate direcţiile şi la toate nivelurile. Ce şi-au pus în minte oamenii aceştia, din care cei pe care-i vedem la TV, oricît ar fi de mulţi, nu sînt decît o minoritate? „Românul s-a născut ca să fie bogat“ – aceasta e obsesia care-i face pe unii, chiar cînd au de toate, să se ia la întrecere: cine adună mai mult... Ca să vorbesc pe limba lor, ăsta e drive-ul, iar ilustrarea sa ne-o oferă, zi de zi, investitorii bucureşteni care construiesc o Capitală nouă peste cea veche. Informaţia care a apărut deunăzi pe HotNews, după ce fusese, cu grijă, ascunsă vreo lună sau două, este că a apărut dezlegarea pentru a transforma complet şi definitiv o porţiune caracteristică a Căii Victoriei, răspîntia cu străzile Banului, Biserica Amzei şi Calea Griviţei.
Este acolo „ultimul palat domnesc“, acela despre care scriam acum trei săptămîni. Cartea doamnei arh. Oana Marinache, Reşedinţele Ştirbey din Bucureşti şi Buftea, mi s-a părut că trebuie cunoscută pentru bogata informaţie strînsă într-însa, ca să se ştie ce a fost odată acest monument istoric care împlineşte 178 de ani. Dar somptuosul volum în care a încăput atîta istorie şi atîta artă va sluji acum ca piatră de mormînt pentru ceea ce se considera a fi, la 1848, „cea mai frumoasă casă din Bucureşti“. I-am spus „Palatul Popescu“, atunci cînd începea lupta noilor proprietari, ca să profite din cumpărătura lor, desigur scumpă, plănuind să ridice în spatele acestei clădiri un mall!
Pe locul fostei grădini, pe care n-a mai apucat-o nimeni dintre noi, cei încă în viaţă, se întinde, pînă în străzile Banului şi General Budişteanu, un teren viran de 7800 mp, fiindcă au fost eliminate atît depozitele de vinuri din perioada comunistă, cît şi anexele palatului – capela şi grajdurile, care erau şi ele monument istoric. De jur împrejur – zonă protejată, deci, susţin eu, maidanul este needificabil. În cel mai bun caz, dacă Palatul Ştirbey ar redeveni muzeu, ar fi normal să se refacă grădina. Altădată, cînd Podul Mogoşoaiei nu era construit de la un capăt la altul ca un ax central al Capitalei, a fost, dar în faţa intrării de la stradă, o grădină publică.
Avînd în vedere că înălţimea palatului nu depăşeşte 20 de metri, proiectele succesive de a planta alături un bloc de 80 sau 40 de metri au fost respinse. Contrastul cu aspectul tradiţional al vecinătăţii, încălcînd toate normele legale, ar fi desfigurat monumentul şi strada, încă neatinsă, General Budişteanu. În 2009, pentru Comisia Naţională a Monumentelor Istorice şi pentru ministrul Culturii, pe atunci Theodor Paleologu, proiectul era inacceptabil. Aşa a rămas şi în 2010, cînd ministrul Kelemen Hunor declara: „Înălţimea de 20 m să nu fie depăşită, să respecte caracteristicile zonei.“ Fără să se sperie de ameninţarea că Ministerul ar avea de plătit 6.000.000 de euro, el a dat răspunsul de bun-simţ: „Cînd au cumpărat un monument, trebuiau să se gîndească de cîţi bani au nevoie ca să-l restaureze.“ Trecerea pe la acest Minister a lui Daniel Barbu a fost nefastă, şi în această privinţă: avizul favorabil datează din octombrie 2013 şi, cum spuneam, a fost ţinut secret. În aceste condiţii, existenţa Comisiei nu mai are nici un sens. Miniştrii se perindă, însă secretarul de stat rămîne acelaşi, cu a cărui conivenţă s-au făcut şi alte demolări – Primăria a aprobat din 2009 PUZ-ul de la Ştirbey, iar ca arhitect-şef îl mai avem pe complicele tuturor proiectelor distrugătoare. În consecinţă, la cîţiva metri de palat, de care-l va despărţi un mic atrium, se va înălţa un ansamblu de clădiri cu înălţimea maximă de 34,45 m. (Cu 4 cm mai jos decît vîrful celui mai înalt bloc din apropiere! Crede cineva că se va măsura cu această precizie?) Se anunţă cinci etaje (eu am numărat, pe plan, opt – unul de spaţii comerciale şi, deasupra, şapte de locuinţe de lux). Dedesubt – patru subsoluri, cuprinzînd parcări pentru 500 de locuri.
E adevărat că se prevăd şi operaţii meticuloase de consolidare şi restaurare, în beneficiul palatului. Nu e mai puţin adevărat că, chiar dacă ar fi realizate, ele au fost plătite cu preţul refuncţionalizării. Dominată şi înconjurată de construcţii noi, clădirea nu mai are valoare istorică. Deci, hotărîrea pe care urmează s-o ia Consiliul General al Municipiului implică o mare răspundere. A ceda, încă o dată, la presiunea banului înseamnă ştergerea memoriei tot mai împuţinate a oraşului nostru.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
Foto: palat-stirbei.ro
