Lăsaţi-ne în pace!
După cum se ştie, Parlamentul nostru e foarte harnic. Nu numai că numărul deputaţilor şi al senatorilor n-a scăzut deloc – deşi sentimentul popular, care a coincis, măcar de data asta, cu părerea preşedintelui, s-a declarat contra mulţimii de legislatori –, dar activitatea lor se desfăşoară într-un ritm intens. Mereu auzi că s-a mai dat o lege. De un sfert de secol, se reconstruieşte societatea românească, bucată cu bucată. Chiar dacă aceste bucăţi nu se potrivesc totdeauna între ele, ca un joc de cuburi. E vorba, pentru a doua oară, de a se reface constituţia. „Regionalizarea“, adevărată inconştienţă care ar reîmpărţi ţara împotriva tiparului ei istoric, invocă un pretext economic, dar se bazează pe cele mai egoiste calcule electorale. Este chiar sistemul pe care l-au aplicat două dictaturi regale, în Iugoslavia lui Alexandru şi în România lui Carol al II-lea, un precedent care n-a lăsat cele mai bune amintiri. Dar nu despre astfel de mari proiecte voi arăta aici cît se depărtează de drumul drept, ci despre nesocotirea grijii de a păstra înfăţişarea tradiţională a oraşului vechi, cît a mai rămas din el. O grijă care n-a fost uitată în ţări civilizate cu care, de obicei, vrem să ne luăm la întrecere.
De vreo doi ani se aude la noi de o lege „privind măsuri de creştere a calităţii arhitectural-ambientale a clădirilor“. Că se cheamă aşa sau altfel, se caută a fi impusă izolarea termică, aşadar, îmbrăcarea clădirilor într-o cămaşă de polistiren expandat (dna Ceauşescu, ţineţi minte?) care să închidă ermetic spaţiul dinăuntru, aşa ca să ţină cald. Cămăşuirea se mai făcuse şi înainte cîteodată, cu beton, pentru a consolida după cutremur, ca o soluţie ieftină, inginerească. Acum i se zice „reabilitare termică“, deşi denumirea sugerează o reparaţie a unor stricăciuni intervenite, pe cînd, în realitate, aspectul care se înlocuieşte este cel original, căruia i se aduc modificări considerate utile pentru menţinerea temperaturii în interiorul casei. Se renovează faţade, ceea ce, ca materiale şi elemente decorative sau de finisaj, anulează caracterul istoric. Încă din 2008, Comisia Prezidenţială pentru Patrimoniul Construit, Siturile Istorice şi Naturale a atras atenţia asupra pericolului de a crea pentru Bucureşti (şi nu numai) un viitor fără trecut. Între altele, în raportul depus cu ocazia acelei anchete, s-a criticat şi procedeul de a placa polistiren peste tencuială sau cărămidă pe un front de clădiri, ca şi cum ele ar fi de aceeaşi vîrstă. Ei şi? De comisia cu pricina nu i-a mai păsat nimănui. Cred că şi domnul B. a uitat de ea, avînd, desigur, alte griji. Situaţia a continuat, fiindcă oamenilor li s-a oferit să economisească la întreţinere, iar primarii (Chiliman, Onţanu) şi-au cîştigat popularitate prin asumarea parţială a cheltuielii. Cum au să arate faţadele peste cinci-şase ani nu se ştie. În afară de efectul intemperiilor, uniformizarea afectează şi silueta clădirilor şi alterează profilul străzii. De ce? Ca să nu pierdem căldură, adică să nu se consume gaz. Uite cum se bagă politica în calorifere: dependenţa de Rusia. Aţi văzut Ucraina... Termopanele tot aşa – stînd cu termometrul în mînă, ne apărăm independenţa. Ne luăm unii după alţii, şi ramele de lemn bun, vechi, ale ferestrelor se înlocuiesc cu plastic.
Altă inovaţie la care sîntem siliţi: becurile. Tot economia, tot Europa. Cînd am intrat în UE, nu ştiam că n-o să mai avem becuri de 100 W, aşa cum nu ne mai dă voie să fumăm... Păi, dacă o să fie obligatoriu iluminatul cu neon, ce o să mai punem de cîte ori se arde un bec la candelabrele de cristal care au mai rămas în saloanele de odinioară ? Un monument istoric nu reprezintă numai un exemplu de arhitectură, ci o atmosferă. Ideal ar fi să ardă şi focul în cămin, cum am văzut la Hampton Court, unde o sursă de electricitate era discret disimulată sub buturugi. Lumina este un element esenţial pentru a reconstitui ambianţa.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
Foto: adevarul.ro
