Cu rea-voinţă
Colecţia de „Călători străini despre ţările române“ pe care o publică Institutul de Istorie „N. Iorga“ cuprinde deja şapte volume numai pentru traducerea comentată a unor relatări din secolul al XIX-lea, cînd asemenea texte sînt mai numeroase şi mai întinse. În această serie nouă, în vol. V (2009), Adrian Silvan Ionescu a editat lungi extrase din cartea lui James Henry Skene – The Frontier Lands of the Christian and the Turk (1853). Lucrarea, retipărită după un an şi urmată de alte amintiri din timpul petrecut de autor în Imperiul Otoman, este o sursă de cea mai mare valoare cu privire la situaţia Principatelor, de la Regulamentul Organic la Unire. Luciditatea şi integritatea morală a lui Skene se reflectă în fiecare pagină.
Nu s-a observat însă că, în această explorare, el avea alături pe soţia sa (a doua), Felicia Mary Skene, care s-a grăbit să i-o ia înainte, publicînd în 1847 la Londra volumul Wayfaring Sketches among the Greeks and the Turks and on the Shores of the Danube, by a Seven Years’ Resident in Greece. Ar fi fost deci de tradus şi aceste impresii de călătorie, care ne interesează, fiindcă, urcînd pe Dunăre de la Sulina, ceea ce lua atunci, pînă la Viena, 17 zile, doamna a făcut un popas la Galaţi şi Brăila. În aşteptarea altui vapor care s-o ducă spre Belgrad, ea a stat de vorbă cu tovarăşii de drum. Informaţii despre Bucureşti şi Iaşi a obţinut de la pasageri francezi sau germani, la fel de răuvoitoare ca şi prejudecăţile cu care venise de la Atena.
„Bucureşti“ – spune ea – „oraş mare, bogat şi prosper, dintre toate oraşele în care viciile la modă i-au făcut corupţiei cuibul, este, poate, cel mai detestabil din cauza depravării la care acolo a ajuns societatea. Cei din clasele superioare, care sînt extrem de bogaţi, au mania de a imita în toate Parisul şi pe parizieni; încearcă chiar să exagereze viciile acelui oraş corupt şi ale veselilor săi locuitori. Ei practică orice fel de lux şi risipă, caută mereu să-şi arate bogăţiile cu cel mai prost gust posibil: li se pare nedemn de ei să înhame mai puţini de patru cai la caleştile lor strălucitoare, cu care trec pe străzi cufundate în glod, peste care sînt întinşi butuci de lemn şi bolovani neciopliţi. Jocul de cărţi şi alte asemenea înclinaţii îi ocupă atît de mult pe toţi tinerii încît chiar cei mai neprevăzători părinţi nu se încumetă să le încredinţeze fiicele lor. De aceea ei sînt nevoiţi să caute soţi pentru ele în altă parte, aşa că, o dată pe an, le încarcă în vaporul pentru Atena“ (urmează o anecdotă stupidă despre o fată din Bucureşti logodită cu un tînăr de la Atena, care nu s-au văzut niciodată înainte de nuntă). La rîndul ei, Brăila imită Capitala cu distracţiile ei costisitoare, doar că nu s-a deprins încă să vorbească franţuzeşte, „limbă universal răspîndită în Valahia şi Moldova, deşi, e adevărat, jalnic de stîlcită.“
Spre deosebire de soţul ei, la care amărăciunea observaţiilor era justificată, această scriitoare prelua cu plăcere zvonurile care îi confirmau păreri preconcepute, dispreţuitoare. Vedem astfel cum o imagine exagerat negativă despre Bucureşti a fost încă de atunci pusă în circulaţie.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
Foto: L. Muntean
