Daniel VIGHI

Patrimoniul în suferință al Timișoarei ar trebui să devină o cauză a culturii naționale, o preocupare și o alertă.

După ce au isprăvit de spus astea toate, au pornit nanele spre zupă și sos roșu cu țîmp de pui. În tot cazul nu se știe nici pînă astăzi de unde a pornit zarva Plecării și cum a ajuns la birtul Vulturul Negru din Radna, nu departe de Valea Mare un

Totul părea – și putea fi – nou imediat după Revoluție. Desigur, cea mai mare și mai copleșitoare noutate era libertatea de exprimare, era atît de năucitoare după decenii de cenzură, atît de deosebită, încît nu mai făceam nimic altceva decît să ne înfruptăm din e

În devenirea întortocheată a mentalităţii publice autohtone, cel mai retrograd parcurs îmi pare a fi cel al conştiinţei locuirii. Al habitatului. De ce sîntem trăitori ca la hotel în propriile noastre oraşe, străzi, parcuri sau blocuri este o întrebare cu multe răspunsuri posibile.

Bunul gust este mai ieftin. Kitschul costă mult mai mult: adesea se acoperă cu aur, cu diamante şi alte cele pe măsură. Peste tot avem puzderie de exemple: iată, cutare domnişoară platinată, clătinîndu-se pe tocuri, pe caldarîmul cutăror zone de tip centro storico din cetăţi medievale, cu gîndul la gresia din mall.

Avem obiceiul să simplificăm diversitatea vieţii prin clişee, axiome, sloganuri, lucruri digerate de-a gata. Unul dintre clişeele românilor este acela al neamţului civilizator. Nimic mai fals!

Kitschul este peste tot, ne însoţeşte în viaţă, ne arată precaritatea educaţiei; abandonul obiectivelor didactice din planul de lecţii al domnilor profesori de desen – aş zice. Exemplele prin fostul oraş liber-crăiesc al Timişoarei sînt nenumărate şi ne vom nemuri cu ele ca imagine a veacului acestuia pentru cele ce vor veni.

În Piaţa Sfîntul Gheorghe din Timişoara se fac lucrări de modernizare, parte a unui proiect european de reamenjare a Centrului Istoric al oraşului. Aşa cum se întîmplă de obicei în aşezările vechi, şi aici „sînt probleme“, ca să mă exprim în limbajul politic-adminstrativ.

În cimitirul de pe Calea Lipovei din Timişoara se află o Coloană neogotică din 1852, cadou al împăratului Franz Iosif pentru că oraşul a rezistat asediului revoluţionarilor maghiari în aprilie – august 1849.

Patrimoniul istoric al ţării este victima unei barbarii neîmblînzite de nimic; adăugaţi aici ignoranţa prin eşecul şcolarizării, în ultimele două decenii. Şcoala şi-a abandonat exigenţele, a înlocuit efortul educaţiei culturale cu protocronisme vetuste, în care farul călăuzitor al judecăţilor estetice este, cel mult, Cenaclul „Flacăra“.

Pe coperta cărţii Timişoara sub asediu. Jurnalul feldmareşalului George v. Rukawina (aprilie – august 1849), cu prefaţa şi traducerea istoricului Rudolf Gräf, apare reprodus un monument ciudat, sub care stă scris: Franz Josef der Erste.

Trăim, dragi concetăţeni, năucitor, de multe ori scandalos, de cele mai multe ori absurd, ni se spune că albul e negru, că susul stă jos, că josul stă pe culmi. Aflăm că totul este la negoţ. Dacă urmăm vechea întrebare dilematică a lui Nikolai Gavrilovici Cernîşevski, mult citita întrebare „Ce-i de făcut?“, avem cîteva răspunsuri.

Este un orăşel care s-a dezvoltat în lunga sa istorie pe malul Mureşului, într-un defileu care oferea oportunităţi militare, dar şi comerciale, Transilvaniei. Lipova s-a format din contopirea a trei aşezări istorice (Lipova, Radna, Şoimoş) pe care le-am putea socoti, astăzi, cartiere ale oraşului. La intrarea în defileu, se află ramificaţiile munţilor Zarandului.

Nu e lucru de glumă viza Schengen.

În vremea campaniei electorale de dinaintea mandatului Emil Constantinescu, adică pe la mijlocul deceniului trecut, am ajuns cu membrii de atunci ai Partidului Alianţei Civice, în frunte cu însuşi Nicolae Manolescu, în localitatea Nădrag din judeţul Timiş. Despre orăşelul-comună se ştie cîte ceva din exprimarea şugubeaţă cu vădite trimiteri licenţioase în formularea „Ciocanul din Nădrag“.

Înaintea celei de-a doua conflagraţii mondiale, unele oraşe (Bucureştiul, Clujul, Timişoara şi Tîrgu Mureş) au fost cadorisite cu Monumentul Lupa Capitolina – un cadou al esteticii publice musoliniene. Toate sînt la fel! Adăugaţi la asta şi faptul că aceste copii trimise din Roma au fost reluate în alte aproximativ 16 localităţi din ţară.

Dependenţa poate fi „de bune“. Sau „de rele“. Dependenţa de alcool şi de droguri e de rău. Aşa, cel puţin, spun medicii. Dar ei spun la fel şi referitor la dependenţa de dulciuri, de carne. Dependenţa de sucuri proaste, cu „chimicale“ care dau produsului culori turbate: roz, roşu-cardinal, verde, oranj.

Scriitorul timişorean Daniel Vighi conduce de zece ani gruparea culturală „Ariergarda“, însă membrii acesteia au trecut de mult de faza cenaclurilor literare şi a atelierelor de scris creator. Filmele documentare cu boemii oraşului, cu uliţe şi castele, dicţionarul de poeţi alcoolici, sărbătorile străzilor vechi sau chiar urmărirea unui criminal de război – acestea sînt doar cîteva dintre activităţile grupării.

Am mai scris că identitatea regională – şi, desigur, diversitatea care s-ar putea naşte în ţara noastră – este o bogăţie refuzată. Pricinile refuzului sînt în principal legate de problema maghiarilor ardeleni, mai precis a enclavei secuieşti, majoritare în Harghita şi Covasna.

Păşim spre Uzina de apă din  cartierul Kuncztelep, căruia i se spune prescurtat Kuncz. Mergem „în Kuncz”: Pol cu ghitara, Mandragora cu minunatul radiocasetofon, Pitiu cu poncho, ras în cap. J.H. e mohorît.

În prima jumătate a deceniului al nouălea, Piaţa Unirii din Timişoara părea condamnată la stagnare, pustiu istoric şi (cel mult) la poezie a locului. În ultimii ani ai domniei lui Ceauşescu, s-au refăcut clădirile, au fost rezugrăvite şi restaurate frontoanele.

În cartierul Prinţul Turcesc se vaietă Janis: hei, zice Janis, mergeţi spre Cruceni şi uitaţi de toate, plecaţi!; hey, Lord, dă-ne albumele lui Janis, oftaturile îndrăgostite din vremea preumblărilor sub clar de lună, prin cartierul Kuncz, cu adorata cu mocasini, cu părul lung, cu bentiţă, cu mărgelele colorate la gît şi la glezne pe ritmurile Summertime.

În Cimitirul Militar din Calea Lipovei din Timişoara, în dosul crucilor din Al Doilea Război, al stelelor de la căpătîiul ofiţerilor sovietici şi, mai nou, al mormintelor de la Revoluţie, se află o coloană din piatră pe o fundaţie din cărămizi măcinate de vreme, care s-ar putea cît de curînd să se prăbuşească printre pet-urile, buruienile şi gunoaiele din jur.

Pe o stradă comercială, în centrul istoric al Timişoarei, se află, la numărul 14, o clădire ponosită, cu geamuri dărăpănate. În monografia locului intitulată Cartea străzii Eugeniu de Savoia (Editura Brumar, 2009) istoricul Ioan Haţegan reconstituie trecutul imobilului. Îl reproduc pentru a-i identifica măgăoaiei biografia prestigioasă, dincolo de paragina care o macină nemilos.

O clădire ponosită din centrul istoric al Timişoarei poartă numărul 24 şi se află pe strada Eugeniu de Savoia, nu departe de Sinagogă. Istoria clădirii este spectaculoasă. Pe locul unde se află acum părăginătura, au intrat trupele austriece după asediul victorios al oraşului prin Poarta Forforosa la 18 octombrie 1716.

Una dintre cele mai răspîndite înfăptuiri ale istoriei recente româneşti este violul patrimoniului şi schilodirea prin intervenţii anarhice a clădirilor istorice. Faptele respective oferă privitorului un adevărat letopiseţ postcomunist al prostului gust.

În postmodernitate nu-l mai epatezi pe burghez, îl seduci cu pricepere şi-l atragi spre artă. Reabilitezi epicul....

Nu ştiu ce cred ceilalţi cititori bănăţeni ai Dilemei, dar după mine, bănăţean bucureştenizat (după tată şi bunici, totuşi, bănăţean), Daniel Vighi-i fruncea!...

PRESTIGIUL DINCOLO DE MARKETING O universitate trăieşte din prestigiu ştiinţific şi cultural. Acesta trebuie arătat, demonstrat şi, mai ales, umplut de conţinut....