O măgăoaie prestigioasă
Pe o stradă comercială, în centrul istoric al Timişoarei, se află, la numărul 14, o clădire ponosită, cu geamuri dărăpănate. În monografia locului intitulată Cartea străzii Eugeniu de Savoia (Editura Brumar, 2009) istoricul Ioan Haţegan reconstituie trecutul imobilului. Îl reproduc pentru a-i identifica măgăoaiei biografia prestigioasă, dincolo de paragina care o macină nemilos.
Iată cum stăm: „13 februarie 1811, Dorothea Weldin(g) cumpără casa. 22 iulie 1827, Franz Weldin este moştenitorul casei, evaluată la 30.000 florini. 21 octombrie 1869, Barbara – soţia lui Franz Weldin, născută Friedrich – este moştenitoarea clădirii ce valorează 25.000 florini. În anul 1911 funcţionează aici cabinetul de avocatură al dr. Josef Weldin. Casa rămîne în proprietatea familiei Weldin în tot cursul acestui secol. În luna noiembrie a anului 1913, dr. J. Weldin obţine autorizaţia primăriei timişorene pentru a executa diverse îmbunătăţiri casei sale. În toată perioada interbelică, clădirea cu nr. 14 aparţine lui Anton Braun, renumit constructor de instrumente muzicale.“ (p. 33)
În acelaşi volum, scriitorul Tudor Creţu păşeşte în pustiul ruinelor imobilului nostru: „Eugeniu de Savoya 14: iz de lemn ars. Trei paşi am făcut şi m-am oprit. Rufele atîrnate luceau vag: singura fineţe era a feţelor de plapumă care, aproape, atingeau pămîntul. În rest, izmene, bluze şi ciorapi rînduiţi pe grilaj. Am vrut să mă apropii, să pun mîna. Era, nu ştiu de ce, important să simt exact cît de uscate/umede sînt. Liniştea era spartă de scîncete de copil.“ (p. 73)Clădiri asemenea celei de aici sînt nenumărate în tot oraşul. La rîndul meu, am intrat în curţi din cartierul Elisabetin. Am cîteva însemnări mai vechi de un deceniu. Am adulmecat pe atunci trecutul oraşului tot aşa, într-o veche curte interioară, cu gangul şi rufele pe sfoară la balcoanele de lemn. Nu departe, o fostă proprietate a Cooperaţiei meşteşugăreşti care nu prea ţine pasul cu lumea capitalistă. Mai marii cooperaţiei practică o politică economic-nostalgică, în vreme ce organizaţia trăieşte prin închirieri ale spaţiilor comerciale. Pe la sate, clădirile Centrocoop sînt în paragină. În oraş la fel. Pe strada Memorandului, colţ cu Independenţei, nu departe de sediul ultramodern al Distrigaz, chiar acolo, o casă în ruină, jupuită de tencuială, aruncă în jur un aer de posomoreală hîdă, sfidînd autoturismele Hyundai şi Land Rover. Burdihania locativă urîţeşte oraşul, vremurile şi pretenţiile, cu nostalgii din vremea cînd aici era un atelier cooperatist-socialist de confecţionat plapume şi un util depozit de pene de gîscă. De ce nu ţin pasul directorii CENTROCOOP cu vremurile, nu ştiu. La cooperativa Dinamo vezi doar bătrîni răsăriţi din umbra unor blocuri precare cu televizoare cu diode la reparat. Meseriaşii lucrează în dorul lelii, bombăne împotriva lumii în care trăiesc şi se gîndesc la ciubucuri. Nimic nu s-a schimbat. Aici istoria a rămas suspendată în paragina zidurilor, a vitrinelor apărate de grilaje de fier forjat. Clădirile asemenea celei locuite de boschetari pe Eugeniu de Savoya nr. 14, în plin centru istoric al Timişoarei, au o poezie pe care o identific cu delicii. Intru în imobilul de la numărul 14, pe urma lui Tudor Creţu. Cineva bate spuma de ouă pentru tort; răzbat ţipete balcanice şi bufnituri prin ziduri pătate de mucegaiuri, de igrasii, de vechi prelingeri din streşine perforate de rugină; privesc mortarul căzut şi cărămizile rînjind stingher sub calcanul casei pe lîngă care păşesc vinovat, gata-gata să-mi cer scuze dacă deranjez pe cineva. Nu este cazul. Pătrund transfigurat de plăcere în curtea îngrădită de balcoane, cu izmene proletare fluturînd uşor în vîntul după-amiezii peste rondul de flori plantate în ochiul de pămînt al unor cauciucuri de autocamion RABA pe post de ghiveci.
Daniel Vighi este scriitor.
