sos provincia

Cum treci de oraş, în drum spre Ţebea, pe strada Avram Iancu (sic!), dai de-o dungă de cale ferată ce pune piedică şoselei. Nu mai mergi mult şi, pe dreapta, la numărul 52, o clădire cu un fel de turn la mijloc îţi sare-n ochi, şi fără să vrei.

În devenirea întortocheată a mentalităţii publice autohtone, cel mai retrograd parcurs îmi pare a fi cel al conştiinţei locuirii. Al habitatului. De ce sîntem trăitori ca la hotel în propriile noastre oraşe, străzi, parcuri sau blocuri este o întrebare cu multe răspunsuri posibile.

Zarvă au stîrnit, în ultimul timp, cîteva modificări făcute sau care urmează să fie implementate în centrul Iaşiului. Sub parcul din faţa Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri“, urmează să se amenajeze o parcare subterană, costurile de 18,8 milioane de euro urmînd să fie suportate, în mare parte, din fonduri europene.

În rîndul obiectivelor înaintea cărora se pune imperativul „Salvaţi!“ a intrat de cîţiva ani şi mocăniţa de Hunedoara. Există mai multe astfel de mocăniţe prin Transilvania. Numele este de fapt un diminutiv de alint – mocanii erau oieri nomazi sau stabili în diferite areale transilvane.

Născut în 1914, la Nepos-Bistriţa, Gavril Istrate a absolvit, 24 de ani mai tîrziu, Facultatea de Litere şi Filozofie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi. Din comisia sa de licenţă făceau parte Iorgu Iordan, Octav Botez şi G. Călinescu, alături de aceştia, printre profesorii pe care i-a avut în facultate, fiind şi Garabet Ibrăileanu.

Bunul gust este mai ieftin. Kitschul costă mult mai mult: adesea se acoperă cu aur, cu diamante şi alte cele pe măsură. Peste tot avem puzderie de exemple: iată, cutare domnişoară platinată, clătinîndu-se pe tocuri, pe caldarîmul cutăror zone de tip centro storico din cetăţi medievale, cu gîndul la gresia din mall.

Dilemă: la „spaţiul verde pe cap de locuitor“ se pun cimitirele şi dealurile înconjurătoare? Dacă da, atunci Deva ar sta mai bine la acest indicator de sănătate, civilizaţie şi estetică urbană. Pînă în 2012 se părea că scopul administraţiei era să vîneze orice metru pătrat de verdeaţă spre a-l concesiona cuiva care să-l betoneze.

Avem obiceiul să simplificăm diversitatea vieţii prin clişee, axiome, sloganuri, lucruri digerate de-a gata. Unul dintre clişeele românilor este acela al neamţului civilizator. Nimic mai fals!

Eveniment în lumea culturală ieşeană. Prestigioasa revistă Timpul are, de puţină vreme, un nou şef. Daniel Şandru i-a luat locul lui Liviu Antonesei, acesta alegînd să se dedice activităţii unei edituri.

Recentul anunţ că unul dintre cei mai cunoscuţi avocaţi din Iaşi, Neculai Volovăţ, va debuta ca scriitor semnînd piesă de teatru la Naţionalul „Vasile Alecsandri“ aminteşte faptul că, în tîrgul Ieşilor, mulţi dintre cei care împart pîinea şi cuţitul nu au pregetat să pună mîna pe pix, penel sau microfon.

Kitschul este peste tot, ne însoţeşte în viaţă, ne arată precaritatea educaţiei; abandonul obiectivelor didactice din planul de lecţii al domnilor profesori de desen – aş zice. Exemplele prin fostul oraş liber-crăiesc al Timişoarei sînt nenumărate şi ne vom nemuri cu ele ca imagine a veacului acestuia pentru cele ce vor veni.

Există o practică a agenţiilor de presă serioase: la sfîrşitul unei ştiri este relatat contextul. De exemplu, după un atentat dintr-o ţară îndepărtată, se arată că regretabilul incident este o fărîmă dintr-o serie de conflicte cu rădăcini vechi de sute de ani, cu perioade de linişte, intervenţii externe, trădări, mize economice.

Există, deseori, eforturi de a ajuta persoane aflate în nevoie, de a repara clădiri istorice de mare importanţă, dar pe punctul de a se dărîma, sau iniţiative inedite şi generoase de a îndrepta, măcar puţin, lumea deformată din jur.

E în Iaşi, ca peste tot, o categorie de oameni asupra cărora nu există dubii. Probabil că sînt persoane care le aduc obiecţii legate de o idee, o teorie şi nu se sfiesc să facă public acest lucru, chiar cu zvîc în vîrful pixului, dar care, cînd vine vorba de recunoaşterea trudei şi argumentului, nu pregetă să facă o plecăciune.

În Piaţa Sfîntul Gheorghe din Timişoara se fac lucrări de modernizare, parte a unui proiect european de reamenjare a Centrului Istoric al oraşului. Aşa cum se întîmplă de obicei în aşezările vechi, şi aici „sînt probleme“, ca să mă exprim în limbajul politic-adminstrativ.

În ultimii ani, şi pe fondul crizei, desfăşurarea activităţilor culturale din Iaşi a depins într-un mare grad de finanţările primite de la Primărie şi Consiliul Judeţean. Cele două au şi un cuvînt greu de spus în numirea managerilor unora dintre cele mai proeminente instituţii culturale din oraş.

În cimitirul de pe Calea Lipovei din Timişoara se află o Coloană neogotică din 1852, cadou al împăratului Franz Iosif pentru că oraşul a rezistat asediului revoluţionarilor maghiari în aprilie – august 1849.

Deveanul mediu va răspunde invariabil că oraşul lui este cochet. Aici încap multe – iubirea de locul unde trăieşti, o anume candoare provincială, mîndria de a fi locuitorul unei reşedinţe de judeţ. Şi, evident, propriul orizont, propriile aşteptări.

În discursul public ieşean, strada Cuza Vodă este prezentată drept oaza în care s-ar fi păstrat farmecul vechilor clădiri dintr-un oraş al birjelor, negustorilor, boierilor şi al unei lumi dispărute. În fapt, din diferite motive, pînă acum s-a făcut prea puţin pentru punerea în valoare a acestei artere.

Patrimoniul istoric al ţării este victima unei barbarii neîmblînzite de nimic; adăugaţi aici ignoranţa prin eşecul şcolarizării, în ultimele două decenii. Şcoala şi-a abandonat exigenţele, a înlocuit efortul educaţiei culturale cu protocronisme vetuste, în care farul călăuzitor al judecăţilor estetice este, cel mult, Cenaclul „Flacăra“.

Există monumente, construcţii, clădiri vechi pentru care trecerea timpului este fatală, la ea adăugîndu-se nepăsarea. Începută în 2007 cu surle, trîmbiţe şi emisiuni TV, reabilitarea Cetăţii Devei s-a înfundat după doar doi ani, în catacombe birocratice suficient de dubioase pentru a justifica expresia „s-a furat şpaga“.

Clădirile şi obiectivele de patrimoniu din Iaşi se confruntă cu o nouă metodă de ştergere de pe faţa pămîntului. Lăsarea în paragină, distrugerea, ciuntirea, murdărirea cu graffiti sau demolarea au devenit deja desuete.

Pe coperta cărţii Timişoara sub asediu. Jurnalul feldmareşalului George v. Rukawina (aprilie – august 1849), cu prefaţa şi traducerea istoricului Rudolf Gräf, apare reprodus un monument ciudat, sub care stă scris: Franz Josef der Erste.

Gîrda de Sus, Arieşeni şi undeva sub tîmpla muntelui, Casa de Piatră. Cîteva case, nu mai mult de 10-15, încheiate cu bîrne de lemn, ridicate pe lespezi, sau, rareori, cu temelie de piatră; fără drum, fără număr la casă.

Dacă ar fi să numărăm obiectele de arhitectură şi monumentele remarcabile produse în anii de după 1990, probabil că nu am reuşi să adunăm foarte multe. Printre ele, destule sînt necunoscute sau puţin cunoscute, cum ar fi monumentul „Calvarul Aiudului“.

Acum aproape trei ani, cînd am început să scriu în această rubrică a Dilemei vechi, mi-am propus ca, legat de anumite monumente „de provincie“, să amintesc şi numele celor care au avut sau au contribuţii în domeniul patrimoniului românesc.

La cîteva zeci de metri de Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu“, într-o zonă ticsită de imobile vechi de sute de ani, se află un monument istoric într-o stare avansată de degradare. Avînd specifice arhitectura moldovenească veche şi o boltă laterală, imobilul a fost datat de specialişti ca fiind de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea.

Spuneţi, vă rog, dacă imaginea alăturată vă sugerează intrarea într-o mănăstire? Şi, încă, una dintre cele mai importante şi vechi mănăstiri româneşti, declarată monument istoric de categoria A, adică „de interes naţional“, conform legii în vigoare.

Am învăţat, de-a lungul timpului, să apreciez micile muzee aflate în diverse localităţi din ţară. Fie că sînt muzee de artă, de istorie, case memoriale, mici sau mai mari colecţii adunate şi expuse pe lîngă o biserică sau mănăstire....

„Amplasat pe locul unei aşezări romane, pe drumul care leagă şi azi Braşovul de Moldova, prin trecătoarea Oituz, Tîrgu Secuiesc a păstrat pînă azi, în zona lui centrală, o structură specifică, intrigînd pe mulţi cercetători."

Una dintre mănăstirile moldoveneşti mai puţin cunoscute, din seria celor avînd biserici cu pictură exterioară, este mănăstirea Râşca. Poate pentru că se află în afara traseelor obişnuite ale vizitatorilor Moldovei: pentru a ajunge la Râşca trebuie ca, din drumul care leagă Romanul de Fălticeni, la cîţiva kilometri înainte de acesta, să urmăm un drum lateral, spre est.

Trebuie remarcat, înainte de toate, că iniţiativa lui Petru Cercel nu constă doar în zidirea unor obiecte de arhitectură. Ca şi mutarea capitalei de la Bucureşti la Tîrgovişte, acţiunile pe care le iniţiază în domeniul edificării par a se înscrie într-un plan mai vast, bine chibzuit, care ţinteşte spre revitalizarea întregii localităţi.

Acesta este titlul unui capitol din cartea lui Stefano Guazzo, Dialoghi piacevoli, apărută la Veneţia în 1586. Cartea lui Guazzo este un tratat, specific pentru peninsula italică în secolul al XVI-lea. Petru Cercel a fost ales de către autor pentru a ilustra un „model“ de principe al epocii.

Acum mai bine de 20 de ani, descopeream la Filiaşi, în cimitirul oraşului, un mausoleu impozant, cu o arhitectură neobişnuită. Nu am reuşit să aflăm mai nimic de la localnici sau nu i-am găsit pe cei care ştiau ceva despre acest monument funerar.

Nicolina a fost una dintre cele mai cunoscute fabrici din Iaşi, cu produse destinate, în special, sistemelor de căi ferate, nu numai din România, ci şi din străinătate, unul dintre beneficiari fiind îndepărtatul Iran.

Cînd sînt întrebată cum arată arcele piezişe moldoveneşti, cele care fac parte din repertoriul bisericilor de dincolo de Milcov, îi trimit pe cei interesaţi la Tîrgovişte. Pare ciudat, dar aşa este, biserica moldovenească cea mai apropiată de Bucureşti se află în vechea capitală a Ţării Româneşti.

Pe vremea cînd lucram la transpunerea pe suport digital a clişeelor pe sticlă provenite din Colecţia „Alexandru Tzigara-Samurcaş“, am descoperit cîteva diapozitive reprezentînd imagini ale legendei Meşterului Manole.

Satul Macea, aflat în apropiere de Arad, este unul dintre numeroasele exemple ce ilustrează acest fapt. Chiar dacă are o istorie mai veche, care începe cu secolul al XIV-lea, Macea devine localitate de reşedinţă a familiei de origine sîrbă Csernovics.

Un caz clasic de barbarism împotriva unui monument istoric are loc în satul Poieni, comuna Schitu Duca, judeţul Iaşi. O istorie tristă, în care vinovaţi sînt sătenii, proprietarii şi autorităţile. Dacă doar unul dintre aceştia îşi făcea, într-un fel sau altul, datoria, un monument istoric atestat ca fiind de la sfîrşitul secolului al XIX-lea avea o şansă să se păstreze pentru o bună perioadă de acum înainte.

Judeţul Dîmboviţa este unul dintre cele mai bogate în monumente istorice de mare valoare. Şi nu pentru că, de-a lungul veacurilor, dîmboviţenii ar fi fost „mai artişti“ decît alţii. De fapt, de-a lungul istoriei româneşti, întreaga zonă colinară a fost cea de predilecţie aleasă pentru întemeierea şi dezvoltarea de aşezări.

Un înalt turn de poartă, cu clopotniţă, avînd în dreapta un corp de clădire încununat cu un foişor, în stînga un volum masiv, cu trei niveluri şi cu ferestre mai numeroase în partea superioară. Asta este prima imagine pe care o ai cînd ajungi la Mănăstirea Govora.

Din DEX – vilegiatură: interval de timp, vacanţă petrecută la ţară sau într-o staţiune balneoclimatică. Noţiunea este folosită în epoca modernă, dar cadrul arhitectural pe care îl presupune este prezent în Ţara Românească încă de la sfîrşitul secolului al XVII-lea: este vorba de locurile de „preumblare şi odihnă“ ale voievodului Constantin Brâncoveanu.

Anul 2013 a adus în atenţia opiniei publice din Iaşi trei edificii cu rezonanţă istorică pentru comunitate. Motivele nu au fost deloc fericite, dimpotrivă: toate au avut de suferit din pricina proprietarilor, care fie le-au lăsat de izbelişte, fie – într-un caz – pur şi simplu au pus clădirea la pămînt, cu explozibil.

Am amintit în precedentul articol de numele lui Victor Déznai. Profesor de limba franceză la Liceul real (german) şi apoi la cel evreiesc din Timişoara, doctor în Litere şi Filozofie al Universităţii pariziene Sorbona, el este un „diletant cultivat“, interesat de progresul vieţii urbane, de importanţa oraşului în evoluţia societăţii şi a individului.