Imaginaţia ca parte a muzeului
Muzeele de istorie se află, cu precădere, în clădiri vechi, cu valoare însemnată din punct de vedere istoric şi arhitectural. De obicei, promovarea patrimoniului unei astfel de instituţii se îndreaptă către obiectele aflate în sălile de expoziţie – costume, documente, arme, fotografii ş.a. De prea multe ori însă, se pierde din vedere valorificarea imobilului în sine, care păstrează o istorie uneori mai bogată decît a unora dintre obiectele din interiorul său. Între pereţii localului Muzeului de Istorie şi Arheologie Prahova, precum şi în jurul său, a avut loc o serie întreagă de evenimente istorice, iar recuperarea acestora se poate face prin crearea de reprezentări în mintea fiecăruia.
Imaginaţi-vă că, la mijlocul secolului al XIX-lea, pe terenul despre care discutăm se aflau case simple, probabil din chirpici ori paiantă, iar într-una din ele locuia Dima sin Tudorache, rob al mănăstirii Mărgineni şi vătaful lăutarilor din Ploieşti. Foarte apreciat în epocă, obişnuia să cînte împreună cu taraful său la nenumărate petreceri şi, nu de puţine ori, era chemat la Curtea Domnească din Bucureşti.
Imaginaţi-vă că, în 1862, Ploieştii voiau să intre în rîndul marilor oraşe din Principatele Unite, aşa că una dintre marile necesităţi era înfiinţarea unui gimnaziu (la acea vreme, era vorba de un liceu de băieţi). O astfel de instituţie de învăţămînt avea nevoie, în mod firesc, de un local, aşa că Primăria a cumpărat terenul şi a dispus demolarea caselor. În acelaşi timp, a fost contactat arhitectul Alexandru Orăscu, cel care tocmai realizase planurile Academiei din Bucureşti (corpul vechi al Universităţii). Acesta a desenat un imobil cu parter şi etaj, a cărui faţadă, într-un sobru stil clasic, se desfăşura în cinci volume, iar deasupra intrării stătea scris, ca şi astăzi: „Sciintele basa veritatii“. Piatra de temelie avea să fie pusă la 1 iunie 1865, într-un cadru festiv.
Imaginaţi-vă un tînăr venind zi de zi, timp de doi ani, la cursurile care se ţineau la parterul acestei clădiri. Asta pentru că primul nivel fusese realizat într-un singur an, iar etajul nu avea să fie finalizat nici peste trei-patru ani. În plus, odată cu încheierea construcţiei, sala de festivităţi avea să fie folosită pentru întruniri politice, ceea ce a produs un protest al directorului, care afirma că educaţia nu mai avea loc de politică. Şi tot în acest imobil, adunările opoziţiei dinaintea alegerilor din 1869 erau „sparte“ de bătăuşi tocmiţi de facţiunea aflată la putere şi, uneori, singura scăpare era fuga. Poate toate evenimentele văzute în clădire şi în jurul său i-au schimbat cumva perspectiva acelui tînăr, pe numele său Ion Luca Caragiale.
Imaginaţi-vă că sîntem în 1877. Ploieştii fremătau de agitaţie – oraşul se pregătea să îşi primească poate cei mai importanţi oaspeţi din istoria sa. Era vorba de familia imperială rusă, în frunte cu ţarul Alexandru al II-lea, împreună cu întreaga lor suită. Aceştia veneau pentru a fi mai aproape de frontul ruso-turc şi pentru a comanda oştirile care treceau la sud de Dunăre. Etajul Gimnaziului rămăsese la funcţia sa originală, însă parterul fusese transformat în săli de masă pentru ofiţerii ruşi. Uniforme intrau şi ieşeau din clădire, paşi de cizme cadenţau pe culoare, iar franceza se auzea în fiecare cameră. În grădina din faţa clădirii era ridicat un cort alb, unde se oficiau slujbe religioase pentru militarii din armata Imperiului Ţarist.
Anii au trecut, iar Gimnaziul (devenit Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel“) s-a mutat, în 1898, într-un local mai central şi încăpător. În vechea clădire a funcţionat ulterior şcoala normală, din nou liceul (în timpul ocupaţiei germane), internatul, inspectoratul şi o cantină. Din 1970, a devenit sediul Muzeului de Istorie şi Arheologie Prahova, iar lucrările de consolidare şi restaurare au readus clădirea aproape de aspectul său iniţial. Poveştile au trecut şi nu pot fi închise în vitrinele muzeului. Dar pot fi libere în imaginaţia oricăruia dintre noi. Biletul este gratis.
Lucian Vasile scrie pe www.RepublicaPloiesti.net.
Foto: C. Moraru
